Mircea Rusu: Regia românească este într-un mare impas

E unul dintre cei mai importanţi actori ai momentului, cel mai recent rol fiind cel din „Vizita bătrânei doamne” de la Teatrul Naţional din Bucureşti, în care-l interpretează pe misteriosul şi atât de umanul Alfred Miller, eroul principal. Mircea Rusu a absolvit facultatea de teatru în 1986, la clasa lui Ion Cojar, şi de atunci au urmat roluri nenumărate în teatru şi în film, pe mai multe scene din Bucureşti şi din ţară, începând cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde şi-a făcut debutul. La TNB, joacă în prezent în şase spectacole, „O noapte furtunoasă”, „Avalanşa”, „Inimă de câine, jocul ielelor”, „Macbeth” şi „Vizita bătrânei doamne”. Despre traseul lui în teatru şi despre împliniri şi neîmpliniri, am stat de vorbă la un ceai, într-o cabină a Teatrului Naţional, într-o seară, înainte de „Vizita bătrânei doamne”. Am început discuţia de la povestea lui Durrenmatt, în care Mircea Rusu interpretează rolul unui bărbat care poartă cu el vina unui păcat din tinereţe şi pe care un întreg oraş îl condamnă la moarte…

Dacă aţi fi unul dintre locuitorii oraşului Gullen, l-aţi ierta sau l-aţi ucide pe Alfred?

În timpul repetiţiilor la această piesă s-a întâmplat ceva interesant… Eu sunt născut undeva în marginea Braşovului, într-un oraş care se numeşte Săcele. Şi m-a surprins asemănarea relaţiilor dintre oamenii din Gullen cu cei din Săcele. Să răspund acum la întrebare. Dacă l-aş urî foarte mult, l-aş lăsa să trăiască. Dacă aş vrea să-i salvez urma de demnitate pe care poate o mai are, atunci l-aş ucide. Murind, cel executat capătă un fel de aură de erou. După ce se întâmplă execuţia, oamenilor parcă le pare puţin rău, li se strânge puţin inima că au gândit crima. În piesa noastră, eu fiind ucis, asta mă salvează ca bărbat, ca om, ca individ, ca cetăţean al acelei urbe mici şi prăfuite. Dar eu cred că pedeapsa cea mai mare ar fi fost să-l lase să trăiască lângă cei care l-au trădat.

Şi totuşi… Personajul, aşa cum îl construiţi dumneavoastră, este cuceritor prin vinovăţia lui atât de umană. Din interior, îl simţiţi ca pe o victimă sau ca pe un vinovat?

Vinovăţia lui nu mi s-a părut foarte mare, pentru că un puşti la 19 ani nu e neapărat responsabil de ceea ce face. Şi până la urmă n-a făcut nicio crimă. S-a iubit c-o fată… cu doi ani mai mică. Nu ştiu dacă aceşti copii sunt conştienţi la acel moment de gravitatea şi rezultatul amorului lor.

Şi atunci care e vina lui cea mare, pentru care spuneaţi mai devreme că l-aţi pedepsi, lăsându-l să trăiască?

Cea mai mare vină a lui este că nu i-a cerut iertare niciodată. Un bărbat trebuie să ştie să spună „iartă-mă” atunci când greşeşte. Deşi ea îi oferă de vreo două ori şansa s-o facă, el are senzaţia că totul i se cuvine.

Alfred al dumneavoastră o iubeşte sau nu?

Fără doar şi poate că a iubit-o. Dar au trecut 30 de ani… Şi după trei luni unele iubiri mari se sparg şi devin străine, dar după 30 de ani… se instalează o teribilă senzaţie de depărtare. Şi nu e vorba numai de degradare fizică, e vorba de faptul că suntem completamente alte persoane. Mă întâlnesc cu colegi de liceu şi nu-mi vine să cred că am fost coleg cu ei. Privirea, gesturile… gândurile sunt totalmente altele.

Spuneaţi că Gullen seamănă cu oraşul dvs, cu Săcele…

Seamănă la relaţiile dintre oameni, castele care se creează. Sunt oameni care, trăind în acelaşi loc, s-au obişnuit unii cu ceilalţi, ştiu tot unul despre celălalt. Asemănarea asta m-a frapat foarte tare. Şi ce m-a făcut să am, poate, ceva mai multă forţă decât am avut cu alte personaje este că mă cutremură gândul că aş fi putut să rămân acolo toată viaţă şi că aş fi putut să fiu part of them…

Dar vă lipseşte în vreun fel locul acela?

M-am gândit la asta de câteva ori în viaţă… M-am întors acolo, locul nu-mi lipseşte. Dar îmi lipsesc eu! Eu, cel care mă duceam prin pădurile de brazi şi ajungeam într-o poieniţă şi-mi făceam visuri şi planuri şi mă imaginam în tot felul de locuri. Poate că şi acele plimbări şi neputinţe de-atunci m-au întărit şi poate că Dumnezeu mi-a deschis nişte căi la care visam în acei ani. Îmi lipsesc tinereţea şi naivitatea şi candoarea mea.

Ce-aţi pierdut din visele care v-au făcut atunci să mergeţi la teatru?

Primul meu profesor de teatru a fost bunica mea dinspre mamă, care era macedoneancă, pe care o chema Maria şi căreia-i datorez foarte mult deschiderea către viaţă şi către a te bucura că trăieşti pe lumea asta. Era un om extrem de optimist. Era poate cel mai optimist om pe care l-am cunoscut în viaţa mea, deşi la 30 de ani a rămas văduvă cu trei copii şi nu s-a mai măritat niciodată şi i-a crescut ca vai de ea. Apoi, de la vârsta de 10 ani, mama m-a dus la teatru la Braşov. Pe urmă am văzut nişte spectacole de la Bucureşti care m-au marcat, cum ar fi „Visul unei nopţi de iarnă” cu Silviu Stănculescu şi Mariana Mihuţ, care era foarte tânără şi foarte frumoasă. Apoi, „Oameni şi şoareci” de la Teatrul Naţional şi mi-aduc aminte că, văzându-i pe actori pe scenă, m-am gândit că aşa aş vrea să fiu şi eu. Apoi am jucat teatru la Casa de Cultură din Săcele, am câştigat şi-un premiu pe ţară la Cântarea României… Şi iată că drumul meu era marcat. Părinţii n-au fost de acord ca eu să dau la teatru, pentru că erau locuri puţine, idei preconcepute, mai ales în provincie. Drept pentru care am făcut armată lungă, doi ani de silvicultură şi de-abia atunci am avut curaj să dau la teatru. Norocul meu a fost că am reuşit din prima încercare, pentru că, dacă n-aş fi reuşit, eram pregătit să fug în America.

În America?

Aveam un plan pregătit pentru luna august, să fug în Germania şi pe urmă în America. Era în 1982 şi exact în anul ăla, în iulie, am intrat la teatru. Aveam un paşaport al unui neamţ, care mi-l dăduse mie pentru că semănam cu el. Trebuia să mă duc să-mi vopsesc părul într-o găleată, într-o pădure, lângă Timişoara… Planul era făcut perfect.

Şi faptul că aţi intrat la teatru l-a dat peste cap…

Nu-mi pare rău. Nu mai am niciun fel de îndoială că a fost vorba de destin. Când am dat eu la facultate, am fost 250 de băieţi pe două locuri. Deci eram 125 pe un loc. Cum să crezi? Cum să ai atâta încredere oarbă în tine, încât să crezi că vei intra? A fost o joacă şi iată că, în această joacă, destinul a fost cel care a hotărât.

De ce aţi abandonat total visul cu America pe urmă?

Teatrul românesc la ora aceea era unul dintre cele mai bune din lume. Nu cred că mai e cazul acum, dar la vremea aceea aşa era. Şi apoi, după ce am fost muşcat şi de vipera IATC, şi de teatrul românesc n-am mai avut niciun fel de motivaţie să plec în America. Nu puteam să las un lucru pe care mi l-am dorit din copilărie, care m-a îmbrăţişat şi mi-a oferit multe posibilităţi să mă exprim. N-am mai găsit motivaţie să plec. Putere aveam, dar de ce, dacă făceam ceea ce-mi doream? Era absurd.

Spuneaţi că teatrul românesc era atunci unul dintre cele mai bune din lume. Acum nu mai e?

Informaţiile noastre la vremea aceea erau limitate. Aşa cum eram învăţaţi la şcoală că avem cel mai frumos relief, cea mai bună bucătărie, cele mai frumoase fete, cei mai primitori oameni din lume…, aşa ni se spunea şi cu teatrul. Nu e adevărat. Românii sunt aşa cum sunt şi alte naţii, unii foarte primitori, alţii nu… aşa cum sunt şi grecii, şi americanii etc. De teatru, ni se spunea că doar ăla rusesc ar fi mai bun. Fiind sub căciula rusească trebuia să îi recunoaştem pe cei care ne conduceau spre „comunismul învingător”, nu?!… Pe urmă am aflat încet-încet, pe căi mai puţin vizibile, că există un teatru englez excelent, că exită un teatru italian extraordinar şi aşa mai departe. Totuşi, teatrul românesc era extraordinar. Acum, din păcate, lucrurile nu mai stau aşa…

De ce?

Din cauza regiei. Regia românească este într-un mare impas. Regia românească cuprinde maximum zece regizori în ochii cărora să te poţi uita şi să zici, „dom’le, eu după ochii ăştia mă duc până în pânzele albe”. Pentru că regizorii sunt şovăielnici, aparţin unor momente, nu au o continuitate a demersului lor. Ni se spunea pe vremuri de Teatrul Bulandra. Bulandra e făcut de câţiva mari regizori: Ciulei, Pintilie, Valeriu Moisescu. Ei aveau grijă de acea trupă şi au format-o. Aveau grijă de asceniunea actorilor, îi controlau. Creşteau împreună. Aici, acum, totul este întâmplător, aleatoriu, la bunul plac al regizorului, la nimereală… oricine vine montează, chiar dacă e sau nu chemat pentru meseria asta. Eu sunt extrem de supărat că în Teatrul Naţional nu există nişte regizori ai teatrului. Şi nu cred că trebuie angajaţi pe scheme comuniste, din anii ’52, ca pe vremea Anei Pauker, aşa cum sunt, din păcate, schemele în teatrele din România. Dar poate exista un gentlemen’s agreement… prin care să li se garanteze că pot monta aici un spectacol pe an.

Vreţi să spuneţi că lipseşte un program?

Da, lipseşte programul, un gând pe mai multă vreme. Un plan.

Al teatrului sau al regizorului?

Al teatrului, făcut de regizori. Pentru că ei, împreună cu managerii, trebuie să gândească toate astea.

Sunteţi profesor la UNATC. Vi se pare că e şi o problemă de diluare a talentului?

Sigur că fiind mai mulţi studenţi profesorul n-are timp să se ocupe de fiecare în parte. Noi eram şapte cu totul. Învăţam de luni până sâmbătă, făceam 40 de ore de actorie pe săptămână, nu 20 ca acum… Deci e un handicap de patru ori mai mare. Când am făcut Shakespeare, în anul II, eu am avut cinci roluri principale. Acum, n-ai când să faci mai mult de unul. Aici este o problemă…

Date fiind aceste lucruri, condiţii, sistem… V-aţi trimite copilul la facultatea de teatru?

Dacă băiatul meu, la 17 ani, îmi va spune că vrea să facă teatru eu n-am să mă pun de-a curmezişul şinei de cale ferată spre teatru, aşa cum au făcut părinţii mei. Eu am încercat să-i ofer tot ce n-au făcut părinţii mei cu mine. Copilul meu este la o şcoală de muzică, cântă la pian, vreau ca el să fie foarte bine pregătit din punct de vedere intelectual şi artistic ca să poată alege la 17 ani… Dar apropo de învăţământ, trebuie să spun că sunt indignat de sistemul şcolar. Luca este elev la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”. Şi mi se pare inadmisibil ca la un liceu de muzică să fie două ore de pian pe săptămână şi patru de matematică. La ce bun se mai cheamă „liceu de muzică”? Dacă voia să fie olimpic la matematică, se ducea la matematică, nu? El a venit aici pentru altceva. N-am zis să nu înveţe deloc, dar nu e mai logic să fie invers, patru ore de pian şi două de matematică?! Am încercat de câteva ori să-l descurajez în ce priveşte actoria pentru că în actorie orgoliile sunt interzise. Dacă ai orgoliul mare când eşti actor înseamnă că ai cam pierdut partida. Trebuie să te laşi modelat, să ai o atitudine feminină asupra profesiei. De ce spun feminină? Pentru că femeile se lasă invitate la dans…

Dar unui tânăr care vrea să dea la teatru ce-i trebuie ca să devină actor?

Noroc.

Talent nu?

Nu ştiu ce înseamnă talent. Şi nici nu mai vreau să caut, pentru că, de vreo 30 de ani de când îmi pun întrebarea asta, nu reuşesc să mă dumiresc ce e. Talent înseamnă ce? Un moment? Am văzut actori care până la 40 de ani era să fie daţi afară din teatre că n-au talent apoi un rol mic, într-un colţ, a fost observat de cineva… Până atunci n-a avut talent? Sau zăcea în el, latent, o energie care n-a fost văzută până atunci de nimeni? Sau i s-a schimbat energia? Sau e vorba de destin? Şi sunt şi cazuri invers… Actori care la 20 de ani erau extraordinari şi pe urmă s-au pierdut. Ce s-a întâmplat cu ei? Şi-au pierdut talentul? Sau echilibrul? Talent poate însemna şi echilibru, poate fi şi şansă, şi destin, şi moment… şi încredere în sine, influenţă a cuiva către tine sau a ta către altul. Poate să însemne toate astea la un loc sau nimic.

Cu ce seamănă sentimentul pe care-l aveţi când începeţi să lucraţi un rol?

Este ca un nou salt de bungee-jumping. Dacă nu cunosc regizorul, mi-e teamă de regizor. Dacă am un rol mai important, mi-e frică puţin de colegii care au roluri mai puţin importante. Pentru că sunt momente când îţi dau senzaţia că acceptă cu greutate faptul că trebuie să stea poate un pas mai în spate. Şi atunci mi-e teamă că nu mai participă… Mi-e teamă de reacţia publicului, pentru că publicul în România este imprevizibil. De multe ori vin oamenii să se hăhăie şi dacă e dramă se hăhăie oricum şi, după ce se hăhăie oricum, pleacă şi uşor nesatisfăcuţi că s-au hăhăit poate prea puţin. Şi, nu în ultimul rând, mi-e frică de mine însumi. Acum am unsprezece roluri în paralel. Şi mi-e frică să nu-mi pierd din diversitate. Deşi poate că nici nu e bine să fii aşa divers… poate că oamenii vor să vadă un anume Mircea Rusu. Nu ştiu…

Vorbeaţi de hăhăielile publicului… Invită publicul la compromis?

Da, publicul te trage la compromis şi actorii se lasă pradă compromisului, pentru că vor să aibă succes. Eu m-am ghidat după deviza profesorului meu Ion Cojar, care ne pusese nişte pancarte pe pereţi şi pe una dintre ele scria „Nu succesul, ci procesul!” M-a preocupat mai mult procesul actoricesc, decât succesul imediat. Fiind şi o fire mai introvertită, nici n-aş fi ştiut să gestionez un succes mai mare. Nu vreau să fiu un actor care să fie recunoscut pe stradă, nu mi-am propus asta. Aş vrea să fiu actor doar aici. În viaţa mea nu am făcut teatru niciodată.

Ce înseamnă compromis artistic? Aţi făcut aşa ceva?

Da, am făcut o dată. Pentru că am fost cuprins de acel spectacol care era plin de compromisuri. Şi, jucând într-o sârbă, nu poţi să te prefaci că dansezi vals. Dacă ai intrat în ea, trebuie să joci. Atunci am dansat şi eu sârba şi am dansat-o cum m-am priceput, nepricepându-mă de fapt… Era o comedie mai grosuţă, iar eu am mai puţine date pentru comedie. Am învăţat asta de la cei mai bătrâni, că pentru comedie trebuie să ai faţă, altfel nu te crede nimeni. E o poveste de pe vremuri, cu Vraca şi Birlic. Vraca i-a spus lui Birlic: „Ce crezi, mă, că numai tu faci oamenii să râdă? Stai să vezi că-i fac şi eu.” Şi într-o seară, la Fântâna Blanduziei, a venit Birlic: „Ia, mă, să văd şi eu cum faci tu lumea să râdă?” Şi a zis el tiradele acolo, pe urmă a făcut doi paşi şi s-a făcut că se împiedică. La care în sală un sunet panicat: „Vaaai! S-a împiedicat Vraca!!!” Cam asta e… Fizionomia mea nu îndeamnă către comedie, ci spre dramă. Eu sunt bun pe-aici mai degrabă să sperii oamenii.

Aţi vrut vreodată să fugiţi de teatru?

Când mi-e greu, când am spectacole în care mă urăsc…

De ce vă urâţi?

Pentru că uneori nu sunt cu mintea şi cu sufletul acolo, cu totul. Nu ştiu de ce. Avem şi noi neputinţele noastre. Şi de multe ori ne e greu să ne ridicăm din pat dimineaţa, nu mai ştim de ce am pus ibricul pe foc… După ce-am făcut cafea mii de dimineţi, ne trezim că stăm aşa năuci. Şi năuceala asta o constat pe parcursul spectacolului şi de câteva ori mi s-a întâmplat să mă trezesc la aplauze dintr-un halou de absenteism de pe scenă. Nu fizic, ci psihic, cerebral. Atunci mă urăsc nespus, pentru că mi se pare că i-am păcălit pe oameni.

Şi vreţi să fugiţi…

Şi-mi vine să-mi dau cu teatrul în cap şi să fug pe jos spre Săcele, spre pădurea aia, să mă duc acolo să-mi primenesc puţin gândurile şi năzuinţele. Dar, apropo de Săcele, constat cu bucurie că nu mi-am pierdut entuziasmul…

Dar inocenţa? Cea de-atunci?

Ei, cu inocenţa… mi-am cam pierdut-o. Dar nu de tot. Sunt încă inocent pe scenă, pentru că misterul ei nu l-am desluşit şi vreau din tot sufletul să nu-l desluşesc, nu vreau să înţeleg ce se întâmplă cu mine acolo. Vreau să pot să fiu inocent în faţa personajelor mele.

Cum e relaţia cu personajul, atunci când vă întâlniţi? E dragoste, e ură? Cine pe cine domină?

La început îl domin eu pe el şi pe urmă el pe mine. Eu mă subordonez lui şi, câteodată, când e bine, face ce vrea cu mine. Am o voluptate extraordinară în a-l lăsa să mă iubească, să mă invite la dans, şi la dragoste, şi la ceartă… că şi cearta face parte din dragoste. Numai doi oameni care se iubesc cu adevărat se pot certa. Restul sunt nepăsări.

Dintre toate lumile pe care le-aţi trăit, a fost vreuna în care aţi fi vrut să rămâneţi?

Nu. Şi nici nu vreau. Vreau să o cunosc pe următoarea. Sunt curios cine mă va invita la următorul dans. Mi-ar fi şi frică să mă duc mai departe în biografia personajului. Cred că de la un moment dat nici nu mai e interesantă. În general, personajele îşi termină existenţa o dată cu piesa. Pentru că, dacă firul vieţii lor ar mai fi fost interesant, scriitorul mai scria.

Teatru faceţi mai mult pentru public sau mai mult pentru dumneavoastră?

Sensul teatrului este să aibă un observator. Dacă în partea cealaltă nu e nimeni, n-ai pentru cine să lupţi. Eu fac teatru pentru spectatori, dar, dacă nu fac şi pentru mine, mi s-ar părea un lucru străin. Fac pentru mine, ca, pe urmă, să-l arăt şi altora.

Ce aţi fi pierdut dacă nu făceaţi teatru?

Nu ştiu. V-am spus că mă îndreptam spre altă zări, America… Poate ajungeam în puşcărie, dacă mă prindeau la graniţă, stăteam în frig şi muream de plămâni. Ce-am câştigat însă? Bucuria de a face ce mi-am dorit atunci când am deschis ochii în lume. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a dus pe drumul pe care mi-am dorit: admiterea, viaţa mea, familia mea, naşterea copilului meu, care e un miracol. De la momentul când am terminat liceul, biografia mea a cunoscut nişte suişuri şi coborâşuri formidabile, pe care nu ştiu cum să mi le explic.

Apropo de optimismul bunicii, sunteţi optimist?

Acum da. Dar o perioadă lungă, între 30 şi 40 de ani, n-am prea fost. Mi se părea că sunt nedreptăţit, că n-am făcut destul, că n-o să ajung niciodată acolo unde mi-am propus. Pe urmă mi-am dat seama că Dumnezeu oricum îmi dăduse foarte mult.

Acum sunteţi în punctul în care vreţi să fiţi?

Nu. Sunt mulţumit, dar nu împlinit. Pentru că nu cred că am ajuns pe nicio culme. Şi eu aş avea nevoie de un regizor care să mă ajute să mai capăt valoare. Am ajuns la o vârstă la care nu vreau nici să bravez, dar nici să fiu ipocrit. Aş vrea să fiu acolo unde mi-e locul. Liniştea asta am reuşit să mi-o câştig…

Print

6 Comentarii

  1. Alexandra 19/12/2011
  2. Mihai Brezeanu 20/12/2011
  3. suzieq 23/12/2011
  4. George Banu 23/12/2011
  5. Alexandru Bogdan 06/01/2012
  6. Vasile Nedelcu 20/01/2012

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.