Miruna Runcan: De la „…au pus cătuşe florilor…” la „Telefonul, omleta şi televizorul”

Trei spectacole româneşti în ultimii douăzeci de ani? Pe care să le consider „cele mai bune”? N-ar fi mai cinstit să le zicem… cele  mai frumoase? Ori, măcar, „cele mai emoţionante”? Bune în raport cu ce? Se poate citi „importante”? Nu, mă încurc, importanţa este un criteriu şi mai relativizant.

Nu e doar o ţintă grea, e… una imposibilă. Mai întîi de toate, fiindcă un top atît de „generalist” mi se pare un exces: din start, cred că e oarecum artificial să faci topuri, e ca şi cum ai pune să concureze întregul fenomen teatral, indiferent de intenţii, context, motivaţii sau estetică, la o cursă de o mie de metri fond, premiind apoi pe cine rezistă. Cam aşa arată, de peste zece ani, de cînd estetica teatrală nu mai e – mulţumim lui Dumnezeu! – una strict omogenă şi premiile, naţionale: ori „racul, broasca şi o ştiucă”, ori „numai raci”. Mai apoi, fiindcă o asemenea selecţie pare a fi mai degrabă una dedicată memoriei spectatoriale decât spectacolelor propriu-zise, a căror importanţă valorică ţine adesea de factori care depăşesc şi estetica, şi raţiunile de producţie ale unei companii sau alteia. În fine, acestea fiind luate în consideraţie, e o selecţie imposibilă şi pentru că deceniul de după 1989 prinde, prin distanţa memorială, sentimentală, o paradoxală consistenţă care defavorizează deceniul de după 2000 – asta cel puţin în ce mă priveşte. E clar pentru mine că, după 2000, a început să mă intereseze în teatru altceva decât mă interesase înainte…

Deci, propunerea dumneavoastră e, în esenţă, una inhibantă, mai degrabă neatractivă decât atractivă. Însă, ca să fiu fair-play şi cu provocarea, şi cu mine însămi, am să retematizez temporal, dar şi pe problematici, cu precizarea expresă a deciziilor şi reacţiilor foarte personale – ţinând, adică, de… tectonica sentimentelor (ca să parafrazez perfectul titlu al lui Eric-Emmanuel Schmitt) decît de orice altceva. Îmi asum, deci, inclusiv riscul psihanalizei potenţiale a oricărei asemenea întreprinderi.

1990-1995 sau „cincinalul terapiilor postcomuniste”

(Voi face abstracţie, de principiu, de O trilogie antică a lui Andrei Şerban, fiindcă, dacă o introduc, orice top devine superfluu)

…au pus cătuşe florilor… de Fernando Arrabal, regia Alexander Hausvater

Richard III, de William Shakespare, regia Mihai Măniuţiu

Ghetto, de Joshua Sobol, regia Victor Ioan Frunză

 

1995-2000 sau „cincinalul dilemei teatralităţii”

 

Orfanul Zhao, anonim chinez, regia Alexandru Dabija

Iluzia comică, după Pierre Corneille, regia Alexandru Darie

Doi gemeni veneţieni, de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur

2001-2005 sau „cincinalul renegocierii umaniste”

 

Trei surori, după A.P.Cehov, regia Radu Afrim

Sex, Drugs, Rock’n Roll, de Eric Bogosian, regia Florin Piersic Jr.

Flacără albă, flacără neagră, dupa A. Anski, regia David Zinder

2005-2010 sau „cincinalul resocializării”

 

mady-baby.edu, de Gianina Cărbunariu

Vremea dragosei, vremea morţii, de Fritz Kater, regia Radu Alexandru Nica

Telefonul, omleta şi televizorul, după basme populare româneşti, regia Alexandru Dabija

Concluzie: În exerciţiul strict mental de a extrage, ca dintr-o pălărie la loto, trei din douăsprezece, mi-ar ieşi, adâncind nepermis efectul sentimental,  Richard III, Orfanul Zhao şi Vremea dragosei, vremea morţii. Întregul top devine, asfel, irelevant: fiindcă e unul… de suflet. Ştiu precis ca voi regreta adânc, imediat ce-o să trimit textul, că am intrat într-un joc care lasă pe dinafară, inevitabil, zeci de spectacole (Fedra lui Purcărete, Cântăreaţa lui Tompa,  Suită de crime şi blesteme, Saragossa 66, Trei surori ale lui Dabija, Poate Eleonora lui Tocilescu, Antigona şi Exact în acelaşi timp ale lui Măniuţiu, Copiii unui Dumnezeu mai mic şi Pink Body al lui Theodor Cristian Popescu,  Hamletul lui Vlad Mugur, Check to Check şi De ce fierbe copilul în mămăligă ale lui Afrim, Cruciada copiilor, Visul unei nopţi de vară – versiunea Brăila şi Nevestele vesele ale lui Victor Ioan Frunză, Trei femei înalte a lui Vlad Massaci, Portugalia lui Cristi Juncu, Balul lui Nica, 20/20 al Gianinei Cărbunariu şi câte şi mai câte…) pe care le-am iubit.

 

Miruna Runcan este critic de teatru, dramaturg şi profesor universitar. Printre cele mai cunoscute studii pe care le-a publicat se numără volumul „Pentru o semiotică a spectacolului teatral”. A semnat recent cartea „Actori care ard fără rest”.