Misivă de dincolo de timp: Andrei Şerban către Henrik Ibsen

Când am pornit la drum cu rubricuţa noastră ne-serioasă, ca să ne mai jucăm şi să ne mai descreţim frunţile, în vreme ce-i deschidem cititorului ochii, mai în glumă, mai în serios, asupra minţilor hărăzite în care se nasc idei ce apar tipărite în gazete din România sau se înşiruie în spaţiile virtuale de analiză, precum şi asupra capetelor seci care se încăpăţânează să chinuie cititorii cu vorbele lor dezlânate, am făcut-o din convingerea că libertatea este cel mai preţios dar al omului şi că ceea ce voi numiţi azi pluralism e o binecuvântare care face să rodească idei.

De mai bine de doi anişori, în care domeniul „teatru” aproape a dispărut din cotidiane şi rămâne fieful visătorilor care scriu prin reviste de câte şi mai câte feluri, convingerea bătrânului Yorick a rămas nestrămutată, ca şi plăcerea de a aşterne vorbe în dodii şi cuvinte înşelătoare, ca şi voluptatea de a demasca cugetările găunoase sau gândurile mustind de substanţă care se ivesc, rarissim, în paginile publicaţiilor din România. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce, din când în când, bufonul nemuritor care se joacă straşnic, punându-şi pe ţeasta uscată de trecerea veacurilor tichia colorată de filosof ludic, descoperă scrieri demne de toată preţuirea, scrieri care, fie că eşti de acord cu „ce vor să zică”, fie că nu, te ung la suflet şi la minte?

S-a întâmplat aşa, la început de an (semn bun, nu?!), când am dat de scrisoarea imaginară a lui Andrei Şerban către Henric Ibsen, tipărită în Revista „22” (http://www.revista22.ro/fragmente-dintro-scrisoare-imaginara-adresata-domnului-ibsen-12942.html), care a trăit şi vremuri mai bune şi care acum se străduieşte să scoată capul la lumină din umbra în care a vegetat câţiva ani. Epistolă scrisă aşa cum scrie Andrei Şerban, cu o limpezime în calea căreia iese câte o metaforă care să-ţi irige creierul, cu o plăcere vădită, cu simţ al răspunderii faţă de cei pentru care fac teatru artiştii, „într-o lume mult mai cinică şi imorală”, cum spune dezamăgit auctorele, decât cea din epoca lui Ibsen. Dintr-un timp care nu e al oamenilor, regizorul, care, dincolo de certitudini, rămâne prins în mreaja incertitudinilor, adică fascinat de nesiguranţă şi de ambiguitate, şi vorbeşte cu acel Ibesen care a născocit-o pe Hedda Gabler, neînţeleasa cu care oamenii de teatru au încetat să se lupte. De undeva din secolul 21, graţie unei misive întocmite de un creator emoţionat şi deschis spre toate realităţile, inventatorul Heddei află, probabil cu liniştea spiritului superior de veac XIX, că Hedda sa va fi însoţită, pe o scenă dintr-un teatru din România, de Vocea Tatălui.  Intruziune – cinstită, necinstită? Depinde de punctul din care priveşti, ca să vă delectez cu un truism din puţul gândirii – care, spune regizorul frământat şi nemulţumit, îi este îngăduită, ba chiar cerută, cu atât mai mult cu cât piesa este „total închisă”. În această „comedie tragică” sau „tragi-comedie a potenţialului uman rămas neîmplinit”, aşa cum a montat-o Andrei Şerban la Cluj, se va auzi glasul tatălui, spectru tiranic, doar una dintre explicaţiile pentru lipsa dragostei.

Tichia mea care înlocuieşte jobenul stimat şi stimabil se înclină în faţa peniţei care a aşternut cuminte şi cu înţelepciune această epistolă. Însă, înainte de toate, se înclină în faţa scriturii, din care emană un pronunţat simţ al răspunderii, şi în faţa dorinţei şi a disponibilităţii de a scrie.