Nici o noutate că, în România, oamenii devin vedete mai ales când mor. Neglijaţi şi ignoraţi de presă şi de autorităţi ani întregi, cu greu li se face loc pentru câte-o ştiruţă printre nenumăratele vedete din mass-media sau din lumea politică. Au şansa să ajungă pe prima pagină a ziarelor sau în emisiuni la ore de maximă audienţă de-abia când mor. Şi atunci, brusc, toată lumea începe să le ridice osanale, aceiaşi veşnici vorbitori care îşi dau cu părerea despre tsunami, cutremure, criză, gripa aviară, politică, divorţul lui Iri şi Moni etc. etc. discută şi despre teatru, muzică, literatură, film sau orice o fi produs respectivul înainte să moară. Sunt care mai de care mai pasionaţi de creaţia lui, chiar dacă „pasiunea” li se rezumă la un Google search rapid, de informare…
Parcă mai mult ca oricând s-a întâmplat asta săptămâna trecută, când a murit regizorul Alexandru Tocilescu. În seara de 29 noiembrie, când s-a anunţat decesul, televiziunle au încropit rapid ediţii speciale. Nimic rău, fireşte, dar un privitor cât de cât detaşat n-avea cum să nu observe că discuţiile frizau absurdul. Erau sunaţi actori cu ghiotura, indiferent dacă lucraseră sau nu cu el, şi întrebaţi câte-n lună şi în stele, discuţia divagând aproape amuzant de la Alexandru Tocilescu… la situaţia tinerilor actori în România. Iar cireaşa de pe tort a fost, fără dubiu, momentul în care, pe Realitatea TV, prezentatoarea îl informa pe Victor Rebengiuc că Alexandru Tocilescu a montat de curând spectacolul „Sfârşit de partitură”. „De partidă”, a corectat-o elegant Victor Rebengiuc, „aşa se cheamă piesă: Sfârşit de partidă”. Dacă Alexandru Tocilescu s-ar fi amuzat de o asemenea întâmplare/ situaţie rămâne o întrebare fără răspuns… Dar vorbele pe care le spunea în ultimul interviu sunt lămuritoare: „Da, fac teatru pentru mine într-o măsură mult mai mare decât îl fac pentru public. Şi în acelaşi timp îmi doresc foarte mult să fie înţeles şi recepţionat de public. Dar sunt lucruri care implicau atâta rafinament şi sensibilitate şi din partea actorilor, că de multe ori mi s-a părut că le sacrific când le-am dat la public”.
Spectacolul unei Românii/ al unei lumi în care marketingul dictează cât spaţiu de tipar sau de emisie se acordă, în funcţie de audienţă, este comparabil cu cel pe care-l crea Tocilescu într-un spectacol şi lăudat, şi contestat. Este vorba despre „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Naţional din Bucureşti, montare de acum mai bine de zece ani. Discutabilă din punct de vedere al esteticii, funcţiona perfect ca „oglindă” a societăţii.
Din categoria „Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,/ Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…/ Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă”, citez no comment declaraţia lui Traian Băsescu cu prilejul aceleiaşi morţi: Alexandru Tocilescu a fost regizorul „care a asumat teatrul ca vocaţie a cotidianului, ca formă privilegiată de dialog cu viaţa şi cu provocările istoriei”…
Print