Da, ştim: spectacolul vieţii îl depăşeşte cu mult pe cel de pe scenă. Aşa e. Nicio surpriză. La ce bun să ne mai mirăm, să mai comentăm, să mai speculăm? E suficient să ieşi din casă şi gata drama: un câine şchiopătând se fereşte de ploaie sub o streaşină găurită, un bătrân îşi ferește cartoanele care îi sunt adăpost de stropii grei, un puşti cu fes colorat aleargă să prindă tramvaiul şi o mamă împinge căruciorul, în timp ce ţine în mână două plase de la Mega Image, umbrela şi răspunde la telefon. Iată o scenă. Foarte urbană, foarte banală, dar cu atâtea poveşti şi atâta dramatism. Viaţa conţine toate dozele necesare de dramă, comedie şi tragedie, cu toate nuanţele lor.
Şi dacă arta spectacolului a evoluat şi s-a modificat de atâtea mii de ani, „spectacolul vieţii” e şi mai şi. Iar când combinăm viaţa artistică şi pe cea „civilă”, cocktailul Molotov e gata să facă poc. Şi face. Iar în explozia lui asurzeşte şi amuţeşte a mirare conştiinţele care încă se încăpăţânează să gândească logic şi la rece cu mintea proprie – explozia de faţă se referă la bumul mediatic recent pricinuit de un eveniment trist: încă o moarte la rând. De data aceasta a unei artiste cu adevărat valoroase, o profesionistă a genului de Revistă, un talent autentic, o personalitate artistică. Şi câte şi mai câte nu s-au scris şi s-au vorbit despre Stela Popescu. Liste de merite şi de aprecieri, şi de laude, şi de părerişti care au povestit întâmplări mai mult sau mai puţin autentice, prieteni adevăraţi sau de conjunctură care s-au grăbit să năvălească în studiouri şi să ne spună una-alta, mai mult sau mai puţin interesante. Nu ştiu cum se face, dar se pare că există câţiva actori care sunt prietenii tuturor. Cu fiecare eveniment funerar descoperim că aceiaşi şi aceiaşi sunt prietenii de-o viaţă ai marelui dispărut. Ce să-i faci: „Lume mică – câteva mese”. Vorba lui Gheorghe Dinică. Dar parcă prea bate la ochi ca aceleaşi doamne şi aceiaşi domni să plângă public pe toată lumea. La un moment dat ne va fi şi greu să îi mai vedem pe scenă, că ne va podidi plânsul cu gândul la toţi cărora le-au făcut ferparele la tv aceşti veritabili ciocli artistici.
Dar dincolo de ceea ce ştim deja că se întâmplă la fiecare moarte celebră – tam-tam. Articole cu titluri tembele, „schelete” scoase din şifoniere şi prezentate ca mari dezvăluiri, ratinguri făcute pe seama înmormântărilor televizate, oameni care se calcă în picioare peste morminte să facă un selfie pe ultimul drum, popor îndurerat, declaraţii smulse cu forţa familiei îndurerate, imagini în exclusivitate cu sicriul descoperit, toate astea care ne-au devenit obişnuinţă perversă şi normalitate greţoasă, dincolo de acest comportament grotesc previzibil, de data asta presa noastră grabnic speculatoare de subiecte a primit în braţe ditamai cadoul: ultimele imagini cu „doamna Stela” – nu am înţeles niciodată formula asta care combină respectul cu trasul de şireturi. De ce nu doamna Stela Popescu aşa cum e firesc? – surprinse de ochiul meschin al camerei de filmat doar cu o seară-două înainte să moară. Păi acest veritabil tezaur ar fi trebuit să fie corolarul subiectelor de can-can de pe la toţi capatoşii, măruţii şi accesele directe. Dar ce să vezi. Televiziunile au cam pus batista pe ţambal şi au preferat să o-ntrebe pe Rodica Popescu Bitănescu, de exemplu, cum dormeau ele în acelaşi pat în turnee. Cam suspect. Oare de ce? Poate pentru că zicala „corb la corb nu-şi coate ochii” e adevărată?
Pe Facebook pereţii tuturor gemeau de indignare şi revoltă în faţa unui comportament social aberant. Întrebări retorice, regrete sincere, stupoare şi un adevăr general valabil spus în multe feluri şi pe multe voci cu o singură concluzie: „indiferent dacă doamna Stela Popescu ar fi putut fi salvată dacă cineva, un singur om, ar fi chemat o salvare în urma comportamentului său vizibil îngrijorător, cert este că nimeni nu a făcut acest gest de minimă responsabilitate şi altruism”. Declaraţii stupide – „o credeam nemuritoare” – şi mâini care se spală în respectul pe care îl purtau celei pe care nu au îndrăznit să o jignească trimiţând-o la un control medical. Atât. În rest mult material jurnalistic, vizibilitate, publicitate, share, reach, like, toate contorizându-se pe o cale mai lungă sau mai scurtă în bani în cont. La asta se reduce, de fapt, totul. Cine ce are de câştigat. Nimeni nu a avut de câştigat chemând o ambulanţă, aşa că de ce să se fi gândit cineva măcar să facă asta.
Ăsta e spectacolul vieţii noastre – răspunsul la întrebarea nesimţit de egoistă: Merită? A meritat să îşi facă cineva griji, dincolo de nivel declarativ, pentru „doamna Stela”? Nu. Mai bine ne-am liniştit unii pe alţii că „ce bine arăta!”. A meritat să recunoaştem că pur şi simplu suntem ignoranţi şi indiferenţi, orbi şi falşi până în vârful dinţilor cu faţete de porţelan? Nu. Doamne-fereşte, ce o mai fi şi aia sinceritate? A meritat să ne mai facem puţin loc cu coatele în acest peisaj funebru şi să declarăm una-alta, cât să ne vadă şi pe noi lumea lângă sicriu? Ei, cum să nu? Asta da. Asta investiţie de imagine.
Morţile artiştilor au ajuns să nu le mai aparţină. Ei nu au voie să moară singuri. Ei trebuie să fie revendicaţi de unii şi alţii care să îi poarte ca broşă câteva zile. Dar uităm că, indiferent de cât de plânşi sau regretaţi suntem, de câţi spun vorbe frumoase despre noi, tot singuri murim. Ca „doamna Stela”.
Doamna Stela Popescu a murit singură. Doamna Cristina Stamate a murit singură. Ăsta este singurul adevăr. Dumnezeu să le odihnească!
Print