„Natură moartă…”, o tragi-comedie pentru public

Cea mai recentă dintre premierele Teatrului Odeon, „Natură moartă cu nepot obez”, trădează o nevoie tot mai des resimţintă în ultima perioadă şi care începe să devină aproape o tendinţă. E vorba spectacolul nepretenţios, creat pentru mai toate tipurile de public, în care micile drame se împletesc cu un comic de bună calitate şi în care sensibilităţile şi tristeţile contemporane şi/ sau general umane sunt cu plăcere şi fără eforturi digerate şi asimilate de spectator. Iar montarea de la Odeon este exact ceea ce-şi propune să fie. Atât textul lui Ion Sapdaru, cât şi regia asumat discretă a lui Eugen Făt se supun acestei idei. Să creeze un spectacol care să placă publicului, fără a fi doar comercial. Punct ochit, punct lovit…

Subiectul ales de Sapdaru, un dramaturg aproape „de ocazie”, care îşi mărturiseşte şi dezamăgirile legate de teatrul actual (şi, mai ales, de textul pentru teatru scris în lumea de azi), şi chinurile sau neputinţele în ale scriiturii, este unul sensibilo-dramatico-umoristic. Pe scurt, trei mătuşi cresc un copil pe care-l transformă fără voie şi dintr-o iubire la limita cu patologicul într-un mic monstru. Băiatul e obez şi trăieşte izolat. Momentul care declanşează în fapt conflictul dramatic este cel când mătuşile, îngrijorate că nepotul n-are viaţă sexuală, angajează o prostituată… De aici totul se schimbă, Pompiţă (Grasu’ Contrabasu) se îndrăgosteşte, mătuşile mor una câte una în ipostaze care mai de care mai comice (prima face infarct în dulapul unde s-a ascuns ca să urmărească partida de sex a nepotului cu prostituata), iar moartea e tratată ca-ntr-o glumă sau ca-ntr-un film gen „Ghost”…

Regizorul Eugen Făt alege o formulă prin care să pună în evidenţă tocmai povestea şi actorul, de altfel o şi mărturiseşte: „Având un text cu personaje puternice, construite realist, o poveste simplă, care nu dă în nici un caz bătăi de cap să o înţelegi, cu situaţii care sunt tot timpul la graniţa dintre comic şi tragic, spectacolul pe care l-am propus, pe lângă doza de umor şi bună dispoziţie, este bazat aproape în totalitate pe actor, este simplu, curat şi fără prea multe artificii teatrale şi regizorale de efect.” Aşadar, ce şi-a propus a şi realizat, iar din acest punct de vedere (şi nu numai) montarea este un succes… Îşi alege distribuţia cea mai potrivită – Dorina Lazăr, Rodica Mandache şi Oana Ştefănescu, în rolurile celor trei mătuşi, apoi Pavel Bartoş e nepotul obez şi Nicoleta Lefter, prostituata Lili. Distribuţia e potrivită întâi pentru că actorii aleşi sunt încadrabili la categoria „vedete”, ceea ce slujeşte perfect scopurilor montării, apoi pentru că partiturile li se potrivesc şi nici unul dintre ei nu alunecă în afara poveştii.

Desigur, Eugen Făt nu are norocul să dispună de un actor cu datele fizice ale personajului, iar scenograful este nevoit să recurgă la o soluţie care artificializează interpretarea lui Pavel Bartoş (un costum care să-l facă supraponderal), situându-l mai mult de nevoie decât de voie într-o zonă a ridicolului grotesc… (Din acest punct de vedere, diferenţele faţă de un spectacol pe un subiect asemănător, care a avut premiera tot în această primăvară la Teatrul Act, „XXL”, în regia lui Cristi Juncu, sunt vizibile cu ochiul liber.) În montarea lui Eugen Făt lipsesc psihologizările şi este accentuată latura comică, uneori plătind exact preţul artificializării. Pentru că mişcările interioare ale personajului sunt trecute adesea în planul al doilea, sunt urmărite şi construite doar pe jumătate, iar textul se vrea şi rămâne citit numai în structura de suprafaţă. Fără ca asta să fie vreo vină, ci doar o alegere asumată şi de regie, şi de actori.

Decorul simplu al lui Constantin Ciubotariu le permite actorilor să „iasă la rampă” şi să se desfăşoare. Nimic mai mult decât un interior de locuinţă obişnuită, în care trei bătrâne deapănă amintiri. E-adevărat că soluţia din cea de-a doua parte a spectacolului, când mătuşile se întorc de pe lumea cealaltă în imaginaţia sau în (i)realitatea lui Pompiliu-Pompiţă, bântuit de aburii nebuniei, e la limita cu facilul. Sunt toate îmbrăcate-n haine albe şi vorbesc din spatele unui văl transparent… Dar, iarăşi, e evident că montarea propune doar o versiune caldă şi nepretenţioasă a textului, regia neintenţionând să adâncească mai mult relaţiile psihologice, care rămân la nivelul de schiţă. De altfel, o schiţă frumos desenată…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.