Of, dragii moşului, tare mă doare inima asta şăgalnică ce a îndurat atâtea, iar creieru-mi e în suferinţă că timpul este necruţător chiar şi cu nemuritorii ca mine. Pârdalnicul ăsta mi-a hodorogit într-atât oasele şi-mi chinuie aşa de tare trupul, că nu pot sta la minunăţia de festival din Hermannstadt până la sfârşit. Printre picături însă, am deschis gazetele să văd ce zic despre marea bucurie de vară a iubitorilor de teatru.
Majoritatea – horribile dictu!, din moment ce sunt doar vreo două vagamente interesate de eveniment – dau cifre care-ţi iau minţile. Într-un fel au dreptate: cifrele sintetizează scurt şi la obiect, pentru pragmatici, superficiali şi grăbiţi, cum sunt oamenii începutului de mileniu, amploarea festivalului, oricum unul fără egal în ţărişoara lui Caragiale. În afara de cifre şi prezentări anticipative, mare mi-a fost mirarea să văd cu privirea mea înceţoşată, dar încă putincioasă, că „Evenimentul zilei” a tipărit o dare de seamă despre primele zile de festival, sub titlul-clişeu, adică moartea pasiunii, cum s-ar spune, „Teatrul iese în stradă la Sibiu” (http://www.evz.ro/detalii/stiri/teatrul-iese-in-strada-la-sibiu-931794.html). Iacă-tă memoria scurtă şi superficialitatea gazetelor, care din fericire au dat uitării şmecheria cu blonda, chiorul şi piticul, care i-a păcălit preţ de câteva zilişoare.
Articolaşul cu pricina, înjgăibat pentru neofiţi, merge pe ideea că în weekendul trecut au fost sub reflector spectacolele de stradă. Drept e că în Hermannstadt, care izbuteşte să-şi păstreze un aer european autentic, teatrul stradal are un farmec nebun anul acesta. Başca e că aşa ceva vezi rar în România şi, atunci când îţi pune Dumnezeu mâna-n cap, ai o clipă iluzia că practicile culturale, cum se zice acum, încep să se extindă. Spun „o clipă”, fiindcă iute îţi dai seama că ele nu sunt româneşti. România doar le admiră câteva seri, după care le uită, fără să înveţe aproape nimic, fără să asimileze… Dincolo de spectacolele stradale, Sibiul se poate făli cât pofteşte că a adus vinerea trecută o creaţie pe care şi împătimiţii iubitori de teatru, profesionişti sau amatori, ar trebui să se simtă norocoşi c-au avut ocazia s-o vadă. E vorba de „Idiotul” regizat de Eimuntas Nekrosis, producţie a Companiei Meno Fortas din Vilnius, care se joacă aproape numai la festivaluri.
Dar, vorba românului care priveşte cu superficială, ancestrală admiraţie la ceva ce simte că „are valoare”, dar nu pricepe, „mulţi vede, puţini cunoaşte”. Furia m-a apucat citind eu articolul şi găsind o singură frază despre acest spectacol, exact ultima, parcă trecută la subrubrica „şi altele”, ca un elev care nu ia premiul, ci „menţiune”. Zice gazetarul nostru, evident un cunoscător: „Începutul ediţiei din acest an a FITS a stat şi sub semnul unui spectacol de 300 de minute – «Idiotul», al lituanianului Eimuntas Nekrosius. «Totuşi, asta nu înseamnă prea mult pentru regizorul care a reuşit să dezvăluie în mod coerent intriga romanului lui Fiodor Dostoievski », susţin organizatorii”.
Fireşte că are poporul român dreptate să se încreadă cu ochii închişi în truismul „mulţi vede, puţini cunoaşte”. Iată ce a găsit autorul demn de precizat într-un articol despre deschiderea ediţiei 2011 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Le va fi făcut un serviciu neofiţilor, care astfel au putut afla că „începutul ediţiei a stat şi sub semnul unui spectacol de 300 de minute etc.” Se-nţelege clar ca „bună ziua” că n-a fost un spectacol-crucial şi că importantissim e că a avut 300 de minute. Restul e tăcere, dar una deloc shakespeariană. Înţelege bietul cititorul care mai merge la teatru din când în când c-a venit şi un spectacol rusesc. Atât. Eimuntas Nekrosius e şi el, sărmanul, un creator printre atâţia alţii, cum sunt peste tot, pierzându-se în breaslă ca un oarecare, ca să nu zic ca un anonim. „Bravos, naţiune! Halal să-ţi fie!” Cum să dai înainte, când pentru ai tăi puţini „culturali” Nekrosius e un lituanian care a regizat un spectacol de 300 de minute?!
Print