Nu mă pot pronunţa despre tot ce s-a jucat în primii ani ‘90, pentru că abia prin ’95-’96 am început să scriu în ziar despre spectacole, deci să văd mai multe. Îmi amintesc destul de vag de Trilogia antică a lui Andrei Şerban de la TNB, mai mult impresia mea despre, care a făcut epocă şi este, probabil, prima breşă într-un teatru oarecum conformist. Şi, de asemenea, cu un rol oarecum asemănător, de …au pus cătuşe florilor, al lui Alexander Hausvater de la Odeon. Şi La Ţigănci al aceluiaşi.
Iar acum, mai nou, am în minte pentru asemenea întrebări două spectacole uluitoare de-a dreptul, care sunt Faust-ul lui Silviu Purcărete de la Naţionalul sibian şi Unchiul Vanea, al aceluiaşi Andrei Şerban de la început, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Dincolo de performanţele artistice, aceste spectacole sunt şi nişte performanţe tehnice, care parcă deschid scena, o lărgesc, o refac într-o formă mai aproape de felul în care îşi lărgeşte omul, azi, vederea asupra lumii. Dar spectacolele lui Silviu Purcărete de la Craiova!! Dar Danaidele, dar Titus Andronicus! Şi acestea au, în ochii mei sau în memoria mea, acelaşi rol de înainte mergător pentru un teatru mai aproape de ceea ce se numeşte îndeobşte total. Mă rog, dacă nu total, în orice caz altfel, mult mai deschis şi mai deschizător de drumuri decât ceea ce s-a făcut înaintea lor. Nici cu Scrisoarea pierdută a lui Tompa Gábor nu mi-ar fi ruşine, cu distribuţie feminină, plus un… Zoe bărbat. Aici apar şi Macbeth-ul lui Andrei Şerban cu distribuţie integral feminină, şi câteva spectacole ale lui Bocsárdi László… Mi-ar fi foarte greu să mă mărginesc la trei spectacole, am omis deja nu ştiu câte care meritau să fie menţionate şi mă tem să nu greşesc şi mai tare, continuând.
Nicolae Prelipceanu este critic de teatru, scriitor şi publicist.
Print