Nişte fete şi un scriitor

În România, Neil LaBute a devenit cunoscut prin câteva spectacole (“Bash. O trilogie contemporană”, “The Shape of Things“, “The Mercy Seat / Ziua de apoi“) care au trecut cu succes proba Teatrului Act. Adică, decor minimalist, un regizor specialist în lucrul cu actorii şi o distribuţie care să intre într-o relaţie apropiată cu publicul.

niste-feteDupă această reţetă aparent simplă, Teatrul „George Ciprian” din Buzău a obţinut un rezultat la fel de sigur, chiar încântător. Piesa lui Neil LaBute, „Nişte fete” (traducerea Bogdan Budeţ), în montarea lui Cristi Juncu are acea simplitate care poate distruge un spectacol sau îl poate încununa prin sinceritatea relaţiilor şi performanţa actorilor. În cazul de faţă, Vlad Zamfirescu pare alegerea ideală în rolul scriitorului care îşi inventariază cu umor şi perfidie viaţa amoroasă, înainte de a face marele pas al căsătoriei. Sensurile transpar între serios şi comic printr-un joc al situaţiilor şi cuvintelor din care se construieşte întreg spectacolul, susţinut de o piesă care permite o introspecţie psihologică a bărbatului şi una afectivă a femeii. Sau a femeilor. Tipologii foarte diferite, cele cinci „femei speciale” din viaţa lui vor rememora aceeaşi amăgire inexplicabilă a dragostei din tinereţe înţeleasă acum din perspectiva anilor care s-au scurs, dar neferită de reproşuri patetice, ironice sau chiar înlăcrimate. Dintre toate aceste femei, Lindsay (Catrinel Dumitrescu) – soţia profesorului care se iubea frenetic în tinereţe cu asistentul acestuia – are distanţarea necesară unei răzbunări pe care laşitatea amantului o merita cu prisosinţă. În foaierul de la Nottara (teatrul unde puteţi vedea „Nişte fete” şi în Bucureşti), cineva comenta că acest spectacol vorbeşte despre ceea ce orice femeie i-ar spune unui bărbat. De fapt, această psihologie a sexelor este surprinsă cel mai bine de Neil LaBute, apelând la un firesc aproape rupt din realitate până la a te face să întrebi dacă nu cumva dramaturgul nostru este chiar personajul care înregistrează pe un reportofon toate întâlnirile cu fostele iubite. Vorba lui Cehov: „Iată un bun subiect pentru o povestire…”

Într-o cameră de hotel (un decor realist semnat de Doru Badiu), se vor perinda aceste foste iubite atât de diferite şi atunci, şi acum, prin ele punctându-se de fapt dorinţe şi etape din viaţa unui bărbat. Fiecare dintre aceste etape poartă numele unei femei: Sam cea cuminte şi fragilă (interpretată de Irina Velcescu), Taylor cea nonconformistă şi provocatoare (jucată cu naturaleţe de Cristina Florea, nominalizată la Premiile Uniter din acest an pentru Debut), Lindsay seducătoarea care evadează dintr-o căsătorie într-o aventură interzisă (Catrinel Dumitrescu), Bobby, marea iubire (Andreea Vasile) şi Reggie, o Lolita pentru care un sărut durează zece ani de vise (Diana Cavalliotti).

Regizorul Cristi Juncu lucrează atent cu actorul, iar acest lucru se vede aproape la fiecare dintre roluri.  Deşi spectacolul este destul de lung, la final îţi dai seama că oricare dintre replici ar fi scoasă, ar sărăci personajele create parcă din cuvintele în care actorii îşi găsesc sens. Este remarcabil şi convingător turul de forţă pe care îl face Vlad Zamfirescu în acest rol solicitant, cum la fel de convingătoare sunt siguranţa subtilă a lui Catrinel Dumitrescu sau firescul şi naturaleţea Cristinei Florea.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.