Dramaturgia Liei Bugnar are succes. Mai toate spectacolele montate după textele ei în ultimii ani au fost premiate, invitate la festivaluri, au stârnit reacţii şi discuţii, fie şi dacă ne referim doar la „Felii”, cu Ofelia Popii, care i-a şi adus acesteia premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă, sau acum, la „Fata din curcubeu” cu Tania Popa, un alt one-woman show despre care s-a vorbit elogios.
N-am să las deoparte un spectacol de care s-a vorbit poate prea puţin, „Jocul de-a adevărul” montat acum câţiva ani la Teatrul Metropolis şi care, dincolo de butoanele emoţiei pe care scriitoarea ştie foarte bine să le atingă în textele mai recente (poate prea bine…), avea o structură dramatică bine construită, care îi permitea textului să nu fie legat de anumite conjuncturi, cum ar putea fi vorba în cazul textului „Felii” sau al „Fetei din curcubeu”, ambele scrise/ adaptate pentru actriţele care le interpretează. Acelaşi lucru s-ar putea spune despre „Noi 4”, spectacol regizat de Dorina Chiriac, şi în distribuţia căruia s-au perindat, pe lângă Maria Obretin, Ilinca Manolache şi Lia Bugnar, la început regizoarea, apoi Andreea Bibiri şi, din când în când, Marius Manole.
Recompensat de curând cu premiul pentru cel mai bun spectacol al Festivalului de Teatru Independent „Undercloud”, invitat în această săptămână şi în cadrul Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea, aflat în desfăşurare, „Noi 4” are calitatea de a fi o montare gustată de public, datorită unei construcţii aparent simple şi supuse unei reţete, la nivel dramaturgic. În esenţă, însă, textul Liei Bugnar reuşeşte să rămână în permanenţă în dialog (a se citi „dispută”) cu el însuşi, oferind asumat doza de telenovelă, pentru ca în minutul următor să-i arate ironic faţa din spate, obligându-şi publicul să îl urmeze. Să se emoţioneze şi să râdă de propria emoţie în acelaşi timp. O distanţare de tip brechtian, atât în scriitură, cât mai ales în interpretare şi mai ales în cazul Mariei Obretin, care jonglează între cele două planuri şi cu inteligenţă, şi cu subtilitate, şi cu feminitate, şi cu o teatralitate asumată, controlând în permanenţă cantitatea de emoţie… Ceea ce e un experiment mai puţin încercat în teatrul autohton, tributar metodei stanislavskiene.
Povestea din „Noi 4” este, de fapt, o antipoveste, aşa cum e pusă în scenă, fiind concepută pe cel puţin două planuri, cu intrări şi ieşiri dintr-o aşa-zisă realitate, în care numele personajelor, referirile la situaţii reale creează tot timpul senzaţia de „adevăr”. Un adevăr din care personajele intră în „poveste”. O poveste plină de lacrimi, şi la propriu, şi la figurat, desprinsă din revistele pentru femei, cu Ea, care descoperă într-o zi că e înşelată de El, soţul cel divinizat. Şi e înşelată, bineînţeles, cu cea mai bună prietenă şi nu numai. Amândouă află că celebrul bărbat Victor, construit şi el în tuşe ironice – „se balonează şi e puţin chel” –, are o a treia femeie în viaţa lui… Că femeia e o târfă-cerşetoare din canale, care se dovedeşte în final – cum altfel?! – că, de fapt, era mama lui, care-l abandonase în copilărie şi multe alte amănunte cu iz lacrimogeno-telenovelistic sunt adunate toate în această poveste, în care, în fond, fiecare detaliu de acest gen adus în plus funcţionează ca un fitil ce produce o exlozie din interior. Şi meritul este că explozia nu se produce doar în final, ci în fiecare dintre scene.
Construită pe ideea de metateatru, povestea le permite actriţelor să se joace cu emoţia, să meargă până în acel punct în care necredibilul să devină credibil, dar să întoarcă armele şi să se refugieze într-un spaţiu intermediar de extrajoc, imediat ce emoţia atinge cote alarmante în zona sentimentalismului ieftin.
În fond, cele trei actriţe sunt trei actriţe… care joacă un rol, într-o piesă „cu buget mic”. Au un text şi un rol pe care trebuie să-l respecte, fiecare dintre ele ştie continuarea jocului, şi totuşi niciuna nu-şi joacă rolul şi teatrul şi viaţa se amestecă într-o măsură atât de mare, încât la un moment dat se confundă. Iar personajele devin stăpâne pe propriile cuvinte şi pe propriile decizii, revoltându-se împotriva dramaturgului – şi în acelaşi timp, cu voia lui. Nimic din ce le-a „prezis” el iniţial nu se respectă, fiecare căpătându-şi destinul propriu – şi jocul scriiturii îţi permite să nu ştii în fapt nicio secundă cine cui se supune şi dacă nu cumva dramaturgul şi-a păcălit personajele sau personajele îl păcălesc pe el…
Tot acest joc de planuri este bine susţinut de Maria Obretin de la prima şi până la ultima scenă, cu întorsături mereu surprinzătoare, niciodată monotonă. Nu e cazul Ilincăi Manolache, care, deşi e consecventă cu ce-şi propune, rămâne liniară, interpretând-o de la început şi până la sfârşit în aceeaşi cheie şi pe prietena isterică-piţipoanca amorezată, amanta sau cum doriţi să-i spuneţi, şi pe actriţa care o interpretează pe prietena isterică etc. etc. Această asumare a unui emploi – actriţa superficială, care joacă un rol de femeie superficială – funcţionează pe alocuri în detrimentul ei, permiţându-i să-şi arate o singură linie de interpretare de la început şi până la sfârşit, cu multe note prea accentuate…
În schimb, Liei Bugnar îi revine poate rolul cel mai ingrat. Atât de uşor de ratat… Mama care şi-a abandonat copilul, târfa din canale, „gurista” care vine să dea lecţii de… canto. Şi totuşi, Lia Bugnar îşi conduce rolul aproape fără greşeală. Nimic forţat, nimic îngroşat, nimic în plus. Şi mai mult, nimic monoton în interpretarea ei. Întoarceri brechtiene, mult umor, dar şi multă emoţie, în doze corecte.
Despre Marius Manole şi Andreea Bibiri, care-şi împart rolul lui Victor, o singură menţiune. Intrarea lui Marius Manole în scenă aduce exact energia masculină de care e nevoie în acel context pentru a funcţiona ca o contrapondere la toată energia feminină dezlănţuită până la acel moment, ceea ce nu se întâmplă în reprezentaţiile cu Andreea Bibiri…
Print