Am fost de două ori membru al juriului de nominalizări al Galei UNITER. Prima oară prin 1994, când componenţii numitului juriu erau nominalizaţii Premiului pentru critică din anul precedent, drept pentru care activitatea pornea a doua zi după Gală şi mergea până pe la sărbătorile de iarnă, aşadar vreo opt luni, solicitându-se tuturor teatrelor, cu răbdare, titlurile spectacolelor de urmărit şi datele reprezentaţiilor. Dacă nu mă înşel, doar cei de la Piteşti au refuzat (elegant, cum s-ar zice) la vremea cu pricina. Pesemne, ştiau ei ce ştiau. De atunci s-a renunţat la sistemul respectiv de formare a juriului de nominalizări. Cu vreo şapte ani în urmă am mai fost o dată solicitat. Bănuiesc că nu prin modalitatea Loteriei Române de a formula numerele câştigătoare la 6 din 49 & Co. La dispoziţie am avut, de data aceasta, vreo cinci luni.
Deunăzi, Senatul UNITER, sub semnătura preşedintelui Ion Caramitru, a stabilit/propus un nou sistem: membrii AICT (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru – Secția Română), vreo sută de persoane, dacă informaţiile mele sunt corecte, să ofere (evident, cei care îşi exprimă acordul) nominalizările şi, se subînţelege, titlurile şi artiştii care întrunesc cele mai multe voturi să fie nominalizaţii anului 2015. La dispoziţie? Două luni (dacă nu scădem – păi cum să nu scădem! – luna de la Moş Niculaie la Bobotează, cu minunaţii ei caltaboşi şi preafericitele ţuici fierte).
În sine, noua propunere a Senatului UNITER mi se pare îndrituită şi foarte inspirată într-un context care an de an trezeşte suspiciuni şi amorsează furtunile din paharul cu apă al breslei. Cu certitudine, acestea vor continua indiferent de sistemul de nominalizări, căci fireasca sensibilitate extremă a artistului ţine, ca să zic aşa, de veşnicia omenească. Ceea ce e de sperat este că va spori amplitudinea unghiului de observare asupra anului teatral băştinaş. Numai că, după ce perioada de observaţie a scăzut de la opt luni la cinci şi, mai apoi, la două (ca să nu zic una, ca în celebra glumă cu numărul evangheliştilor), rezervele asupra noului sistem de nominalizare sunt nu mai puţin îndrituite. Încerc să le evidenţiez, menţionând încă o dată că, în principiu, sunt un partizan al ideii.
Problema însă, ca orice problemă românească aplicată, presupune un deţ de istorie fiindcă, de pildă, un martor din afară s-ar putea întreba de unde Dumnezeu suta de critici de teatru într-o ţară în care abia aduni cam cincizeci de teatre cu tot cu cele pentru copii (şi ceva mai multe cu companiile particulare care nu se ocupă de şuşe jalnice şi conjuncturale pentru contracarat conjunctura decesului din motive de inaniţie). Răspunsul presupune întoarcerea cu douăzeci de ani în urmă când, în lipsa unei asociaţii autonome ori a unei secţiuni care să-i cuprindă pe cei preocupaţi să îşi exprime în scris (sau măcar în spus) opiniile faţă de spectacole, funcţia respectivă o suplinea (cum se întâmplă şi acum) secţiunea română a AICT. Numai că secţiunea respectivă s-a împărţit în două din varii motive, începând de la cele politice, dar, nu mai puţin, de la mariajul imposibil dintre noua generaţie (alcătuită dintr-o mână de oameni) şi polul de putere reprezentat, la vârf, de Valentin Silvestru, pol mirosind (pentru cei dintâi) a moravuri ale trecutului regim (comunist – explicaţie pentru cei mai tineri din ziua de azi). Şi cum numărul face puterea (opţiune de strategie militară revolută, dar funcţională, după cum se vede – cuvântul cu trimitere la funcții și grade nu e deloc convenţional utilizat, iar aici povestea se duce mai adânc, pe la începuturi de deceniu şase al secolului trecut), AICT-ul „tinerilor” a rămas cu vreo zece (să fi fost cincisprezece?) membri, ceilalţi deschizâd porţile (în definitiv cu motivaţii nu neapărat şi nu mereu ilogice) secretarilor literari, teatrologilor de tot soiul şi încă şi altora căci, până la urmă, şi dacă nu scrie/comentează, membrul tot votează, aşadar contează. Previzibil, după câţiva ani, s-a petrecut un gen de Anschluss, peştele cel mare l-a înghiţit pe cel mic (care şi el şi-a avut păcatele lui şi de orgoliu, şi strategice), lumea s-a mai potolit-împăcat (cel puţin cu soarta), drept pentru care acestui AICT i s-a adresat acum Senatul UNITER, în vederea stabilirii nominalizărilor pentru ediţia 2015 a Galei. Aşadar, „andrisantul” este compus din circa 100 de persone dintre care cel puţin 50, oameni ai muncii, acolo, şi ei, cu obligaţia de a sta pe la angajator cele cinci zile legiuite pe săptămână și care, în niciun caz din reavoinţă, mai ales în cazul celor dintr-o anume provincie, nu văd decât spectacolele propriului teatru. De notat că, măcar de dragul construcţiei, pe cei care sunt martori direcţi ai spectacolelor, îi consider fără excepţie de bună credinţă (ceea ce…).
Aşadar: când opţiunea este exprimată în mod egal de un om care a văzut, într-un an, să zicem, 150 de spectacole din întreg teritoriul, şi altul care a văzut, să zicem, 20, mai ales de „acasă”, validitatea ei este teribil de discutabilă (deşi e de-a dreptul absurdă, la drept vorbind). Soluţia? În primul rând o reform(ul)are, pe paliere, a AICT, pentru ca asociaţia să poată fi un partener corect al noului proiect al Senatului UNITER. Din punctul meu de vedere, criticul (de ce, obligatoriu, aparținător AICT?) care îşi doreşte statutul de membru al unei astfel de curţi cu juri ar trebui să răspundă într-o ritmicitate cât mai ridicată invitaţiilor la premiere şi festivaluri şi, de ce nu, să existe o anumită „foaie de parcurs” validată, fie şi cu ştampilă şi parafă, de către directorii teatrelor care invită şi, până la urmă, prin reacţia scrisă, audibilă ori vizibilă în instrumentele media. Mai limpede: spectatorul „critic” primește o „adeverință” de prezență la spectacol, la care, în cazurile particulare, se adaugă textul scris, emisiunea radio sau TV. În consecinţă, cei care au văzut cele mai multe spectacole, ar fi cei îndrituiţi să îşi exprime opinia legată de nominalizări, cât de subiectivă ar fi ea să fie. Înţeleg că fiecare trebuie să îşi câştige pâinea, să îşi întreţină familia şi aşa mai departe, dar a duce în spate o povară de abur şi a o da drept cruce christică e, oricum ai da-o, o obrăznicie care numai a per aspera ad astra nu arată. În definitiv, cei care, într-un an anume, s-ar califica astfel pentru dreptul de a nominaliza, pot fi şi premiaţi/remuneraţi, ca până acum, deși prezența în astfel de jurii ar trebui să fie, prin ea însăși, o îndeajuns (răs)plată. Și poate că așa, acela care se consideră „critic de teatru” chiar și-ar justifica pe deplin apelativul. Că într-un an ar fi doi şi în altul douăzeci nu ar ţine decât de the story of life, vorba lui Jimi Hendrix.
În context (am mai solicitat-o alături de Magdalena Boiangiu și de Ion Cocora, cândva, și s-a înțeles exact pe dos), premiul pentru critică ar trebui scos de sub incidența juriului și de nominalizări (care, poate, din interes intercolegial, mai citește câte ceva), și a celui final (care bag mâna în foc că nu o face, măcar din lipsă de timp) și operată, după modelul de la Uniunea Scriitorilor, numai pentru cei care s-ar înscrie cu texte – cărți, emisiuni, articole – din anul în cauză, de către un juriu separat.
Desigur, proiectul ar trebui, ca la Parlament, postat pe site-ul UNITER și supus analizei publice. Câte luni? Câți ani (veacurile nu sunt de neglijat – sic!)? Cum suntem și creștem exact cum o face și țara, ca-n Parlament ar fi, însă, să fie și-n cazul modificărilor regulamentului Galei. Care, până una-alta, asigură glazura mondenității teatrale (iar glazura, având rostul ei…). Pe de altă parte, dacă Alexandru Macedon ar fi stat la Gordia să contemple aristotelic sistemul de noduri, habar nu ar mai fi avut cineva în ziua de azi de existența lui (a macedoneanului! și a sistemului cu tot cu Gordia lui!). Până la urmă, sabia e un rău necesar. Cel puțin ca leac de plictis (sau de frică, apud Lăpușneanu)…
Print