“Noi”, leneşii care am renunţat la gândire

Săptămâna asta am doar câteva vorbe a vă spune. Vorbe care sunt, de fapt, niscaiva întrebări sincere, ivite din niscaiva îndoieli. Bufon cum sunt, sunt făptură a îndoielii, uneori reale, alteori inventate din bravadă şi din veşnicul meu impuls de a descreţi frunţile voastre cele încruntate de griji multe şi mărunte sau puţine şi mari. N-oi fi văzut eu totul la viaţa mea, dar un lucru ştiu sigur şi el truism se cheamă: nu există doi oameni la fel pe faţa pământului. A planetei Pământ, căci despre alte planete nu am a vorbi căci nu le cunosc. Pot doar să mi le închipui.

Nelămurile mele de bufon cu minte scurtă şi ani lungi, îngropate în diverse unghere ale futilităţii care mă caracterizează s-au trezit la viaţă şi datorită unui articol intitulat „FNT şi plictisul (II)”, semnat de Michaela Mihailov  (http://www.artactmagazine.ro/fnt-si-plictisul-ii.html). Bref, ar fi vorba despre nişte consideraţiuni care mă confuzează, e drept că nici pentru prima, nici pentru ultima oară, slavă Domnului!

1.Nu pricep pe cine denumeşte persoana 1 plural folosită de tutoare. Cine este „noi” în cazul de faţă? Noi, publicul? Aşa ceva e sublim, dar lipseşte cu desăvărşire! Publicul înseamnă publicuri, ca să vorbesc ca EBA politiciana, pluralitate? „Ne comportăm ca şi cum ştim tot ce se face la ora actuală în lume”, zice autoarea. Care „noi”? Departe de bine un asemenea gând trufaş! Şi cred că departe de mai toată lumea. Noi, publicul de elită? Elita, dacă e autentică, trebuie că ştie că nu ştie nimic, să am pardon de parafrază! Iniţiatul ştie că învaţă şi află mereu. Din cauza acestui pârdalnic de „noi”, care e o generalizare surprinzător de naivă, neîngăduită chiar, totul se duce de râpă în articol. Fundaţia alunecă şi pe ea nu se poate zidi. Şi mai bizar e că autoarea nu se include în acest „noi”. Cel care ne observă pe „noi” vorbeşte de undeva din exterior, logic, de pe poziţia observatorului sau mi se pare mie? Suntem „noi” şi celălalt sau nu pricepe mintea mea înceţoşată?

2. “Nu mai avem răbdare nici să privim, nici să reflectăm asupra propunerilor care ne fentează aşteptările. Le expediem prin sentinţe care vin din clişee de abordare şi simţim permanent nevoia să dăm calificative şi note. Nu ne mai obosim să înţelegem miza unei creaţii, s-o analizăm din interior, să-i detectăm semnificaţiile în acord cu ceea ce-şi propune.”  Iată cum tălmăcesc eu: “noi” suntem o apă şi-un pământ, nişte superficiali fără speranţă, pe care efortul de a înţelege îi oboseşte, aşa că au renunţat la el, adică ne încadrăm desăvârşit în categoria “prostul, dacă nu-i fudul…” Să am pardon dacă vulgarizez, aştept explicaţii care să mă ajute, aveţi milă, sunteţi oameni luminaţi… Articolul merge mai departe în această linie.

3. Bag de seamă o idee pe care multe şi deloc mărunte contraexemple la îndemână (chiar şi pentru nişte ageamii ca “noi”) ar contrazice-o: “O poveste există atîta timp cît se re-spune în acord cu timpul ei. Limbajul contemporan în care se articulează e mobil şi ancorat în multiple medii. A performa o poveste pe scenă acum şi aici înseamnă a ţine cont de spaţiile contemporane în care ea există. De informaţiile sonore şi vizuale care o fac să fie parte din prezenţa noastră actuală. Designul unei poveşti contemporane – atît forma, cît şi modalitatea de expunere – nu poate să rămînă tributar formulelor narative pe care le ştim.” Iată o părere, nu o constare? De ce “nu poate”, mă rog, la modul absolut?  O situaţie puerilă: Dacă vrea “să rămână tributar”, cu un scop sau altul? Dacă nu caută inovaţia mai presus de orice? Dacă vizează un public tradiţional sau tradiţionalist? Sau “nu poate” face una ca asta pentru că nu e loc sub soare pentru toată lumea? Adecvarea nu este întotdeauna o cale sigură, ca să zic aşa. Istoria a arătat că inadecvarea face minuni şi poate fi, pompos vorbind, motorul progresului. Dar hai că mă doare scăfârlia, căci, făcând eu parte din “noi”, gândirea mă oboseşte…