“Nu le am io, dom’le, cu cultura”

Dacă punem cap la cap câteva lucruri, tot nu iese… Cum ar fi faptul că se întâmplă de 18 ani. Că se întâmplă la Sibiu. Că e internaţional şi că vin oameni de peste mări şi ţări. Că sunt focuri de artificii şi că umblă pe stradă ciudaţi pe picioroange. Că unde te întorci e un afiş mare şi seara tot felul de „drăcovenii” apar prin Piaţa Mare, roţi de foc, farfurii zburătoare, acrobaţi, macarale uriaşe. E-adevărat că e „de teatru”, asta e-adevărat… Aici e buba, că are legătură „cu cultura”… Altfel nu iese în nici un fel.

Cum ar veni, te urci într-o seară într-un taxi la Simerom, după „lupte seculare”, că maşina te aşteaptă în câmp, nu în faţa sălii de spectacol, şi începi o discuţie delicioasă cu domnul taximetrist. Adică el, taximetrist cu state vechi, peste zece ani în meserie, află cu surprindere maximă că la Simerom se joacă teatru, atunci când te arăţi nedumerit că ai fost aşteptat undeva, printre buruieni, şi nu în faţa sălii. „Nu ştiu, dom’le, ştiu că aici era o fabrică, de un’ să ştiu eu că se joacă teatru aicea?” Ok, îţi spui, se întâmplă, asta e, în peste zece ani n-a avut omul noroc să fie niciodată „pe tură” când a fost un spectacol aici şi să fie solicitat să facă vreo cursă. Greu de crezut, dar se poate… Discuţia continuă spre zone tot mai adânci ale profunzimii poporului român. Bun, continui tu, ca să întreţii atmosfera. „Dar cum e în timpul festivalului? Aveţi mai multe curse?” „Care festival?”, vine întrebarea cu inocenţă. „Festivalul Internaţional de Teatru… Ştiţi, astea zece zile…” „Nu ştiu, dom’le, nu le am io cu cultura…” Insişti prosteşte. „Ei, nu cu cultura, dar măcar focurile de artificii, nici pe-astea nu le-aţi văzut, spectacolele de pe stradă, în atâţia ani?” „Acuma aud asta cu festivalul, doamnă, dar ce să vă zic, io mai mult cu sportul, dacă îmi ziceaţi de-un meci sigur ştiam să vă spun, dacă se juca aicea la Simerom nu mai încurcam intrarea…”, cu aceeaşi inocenţă, râzând amabil.

Întâlnirea, amuzantă şi nu prea, dincolo de faptul că ar putea fi (deşi încep să am îndoieli) un caz izolat, vorbeşte despre realitatea în care trăim. Şi despre cine suntem. Sau despre cele două lumi care se fac tot mai vizibile. Deşi la Sibiu sălile au fost pline şi teatrul, în general, are încă sălile pline, e tot mai evident că publicul face parte dintr-un grup restrâns şi care se restrânge tot mai mult. Fenomenul e şi mai puternic în alte cazuri. Târgurile de carte şi librăriile sunt tot mai goale…

Nu mi-am propus să vorbesc despre de-culturarizare, pentru că nu e nici locul, nici momentul, ci doar să redau un mic episod, care, cu siguranţă, se repetă multiplicat din ce în ce mai des şi mai puternic, precum „rinocerii” lui Ionesco, în diverse locuri şi situaţii. Se schimbă personajul şi contextul, dar datele problemei rămân aceleaşi… Date fiind toate acestea, se impun câteva întrebări. Pentru cine să faci teatru şi de ce? Pentru cine să scrii şi de ce? Pentru cine să creezi un festival de teatru precum e cel de la Sibiu? Cine are nevoie de cultură? E o întrebare aproape caraghioasă, dar nu mă pot abţine să nu-mi imaginez cam ce s-ar întâmpla dacă domnul din taxi şi alţii mulţi ca el ar nimeri într-o seară, într-o sală de teatru…

Print

Un Comentariu

  1. eduard tincu 08/06/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.