„Nunta lui Krecinski” şi râsul nostru, al tuturor

Avem nevoie de râs. De râsul în toate formele lui – mai inteligent, mai hăhăitor, mai subtil, mai hohotit de-a dreptul. Râsul este cel mai eficient atu al omului modern cel stresat, scârbit, deprimat, depersonalizat, robotizat, lobotomizat aproape, transformat într-un mic automat care consumă şi se consumă zi de zi. Supapa aceasta fantastic de eficientă, masca aceasta care te ascunde în plină zi, tertipul nostru, refugiul nostru, leac chiar pentru unii, acest deliciu la îndemână, surogatul fericirii – râsul e foarte necesar.

„Nunta lui Krecinski” de la Teatrul de Comedie, mult după A.V. Suhovo-Kobîlin, aşa cum este asumat, în regia lui Mihai Bendeac este unul dintre cele mai sincere spectacole de teatru – este exact ceea ce pretinde a fi şi oferă publicului exact ce îi promite la cumpărarea biletului: o comedie bufă în care gag-urile curg în cascadă, iar spectatorii se pot bucura liniştiţi de aproape trei ore de râs bogat şi, de ce nu, terapeutic; încet, încet uiţi să te mai uiţi în stânga şi în dreapta să verifici dacă se cade să râzi zgomotos, nu te mai judeci şi nu te mai analizezi dacă se cade sau nu să râzi la ceva atât de puţin sofisticat, te laşi luat de val şi râsul devine molipsitor. Pur şi simplu ieşi din sală cu un zâmbet netrucat, încărcat de o energie bună, vesel chiar. Iar asta se întâmplă destul de rar. A devenit destul de greu să mai fii vesel.

Povestea despre Krecinski cel duplicitar, cartofor şi scăpătat, care se însoară din interes, ar putea fi o banală istorioară cu haz dintr-un secol trecut la care cel mult te poţi amuza ca de o scenetă veche. Mihai Bendeac nu doar a şters praful de pe acest text cu personaje cu potenţial comic, ci l-a ritmat şi structurat după formulele exacte ale comicului. Pare foarte simplu, fluent, „la inspiraţie”, chiar, totul; pare că la o pocnitură din degete poanta pică la ţanc. Dar este clar şi cu atât mai onorant că munca depusă pentru obţinerea acestui efect comic precis matematica din spatele spectacolului este impecabilă şi rigoarea respectată la milimetru. Talentul şi ludicul actorului Mihai Bendeac sunt cunoscute şi recunoscute; dar atenţia pentru detalii şi precizia, intuiţia şi imaginaţia regizorului sunt cu atât mai de apreciat la acest debut în noua calitate scenică.

Derapajele controlate, exagerările şi gomflările, toată această lumea ca o spumă este foarte bine motivată în toate aspectele sale. Pornind de la felul în care arată spectacolul, de la universul vizual creat de Iuliana Vîlsan, în care diafanul şi kitsch-ul fac o casă atât de bună şi armonioasă, în care pastelul şi citatele culturale îţi provoacă aproape un gust dulceag leşios pe limbă, în perfect acord cu lumea acestor personaje stupid de dulci. Apoi muzica ce acompaniază triumfal ridicarea de cortină, intrările şi ieşirile din scenă şi subliniază cu două linii groase unele replici sau situaţii, potenţând ridicolul şi sporind efectul comic – acordurile recognoscibile în spatele alămurilor şi înfloriturilor şi complicaţiilor sunt cu atât mai satisfăcător de intuit din melodiile formaţiei Carla’s dreams. Caracterizarea blitz a personajelor încă de la prima apariţie, caricaturizarea trăsăturilor în buna tradiţie venită pe filieră Commedia dell’ Arte şi păstrarea unui fir roşu unitar în relaţiile din scenă, ping-pongul de replici, jocul cu ritmul, expandarea gesturilor, repetiţiile cu efect comic, vocea găsită fiecărui personaj în parte, alternanţa de situaţii, complicaţiile şi rezolvările aproape absurde, fiecare element în parte nu este întâmplător; imaginea de ansamblu este de consistenţă şi coerenţă în ceea ce pare a fi un joc de copii.

Un alt merit al spectacolului este distribuţia care funcţionează foarte omogen. Pericolul era acela de a exista o vedetă şi echipa care lucrează în jurul ei. De această dată vedeta este spectacolul şi fiecare actor îşi are scena-vedetă. Energia Mihaelei Teleoacă, auto-ironia lui Victor Vurtejanu, compoziţiile echilibrate şi foarte asumate pe care le reuşesc Gloria Găitan şi Lucian Ionescu, stângăciile calculate ale cuplului de adjuvanţi Marius Drogeanu – Matei Arvunescu, fiecare în parte are o replică, un gest, un dialog, o figură pe care o poţi reţine şi care ţii minte de ce te-a amuzat. Liviu Pintileasa în rolul principal are farmec, e lejer în gesturi, sigur pe intenţii, are o relaxare concentrată care îi face prezenţa foarte concretă – „mergi cu el”, cum se spune, şi ai încredere chiar dacă ştii că minte. Un anti-erou cu şarm, interpretat cu inteligenţă scenică. Mihai Bendeac şi Vlad Drăgulin sunt un cuplu scenic de la care crezi că ştii la ce să te aştepţi. Din fericire mijloacele folosite în televiziune au fost mult rafinate pentru scenă şi topite într-o interpretare bine conţinută, coordonată de gând coerent. Dacă Vlad Drăgulin încă nu reuşeşte să nu depăşească toate contururile care i-au fost trasate şi mai exagerează în ton şi stridenţe, Mihai Bendeac îşi temperează orice exces şi îşi pune inteligenţa în slujba talentului pe care îl are din plin.

„Nunta lui Krecinski” este un spectacol în care profesionalismul este evident. O comedie reuşită care într-adevăr poate bucura pe oriciune, în care echilibrul stabil nu dă voie niciunei alunecări pe panta facilului sau a mişto-urilor de prost gust. Iar râsul, în sfârşit râsul, e unanim.

Teatrul de Comedie

Nunta lui Krecinski

mult după A.V. Suhovo-Kobîlin

regia	Mihai Bendeac
scenografia	Iuliana Vîlsan
efecte speciale	Vlad Grigorescu
muzica	Carla s Dreams
soundtrack	Mihnea Irimia
traducerea	Alexandru Kirițescu și Sonia Filip
foto	Mihnea Irimia
Distribuţia: Mihail Vasilici Krecinski Liviu Pintileasa Ivan Antonici Raspluiev Mihai Bendeac Feodor Vlad Drăgulin Anna Antonovna Atueva Mihaela Teleoacă Piotr Konstantinîci Muromski Victor Vurtejanu Lidocika Gloria Găitan Vladimir Dmitrici Nelkin Lucian Ionescu Petrușka Marius Drogeanu Șcebnev / Nikanor Savici Beck Șerban Georgevici Tișka Matei Arvunescu Comisarul de poliție Bogdan Ghițulescu