o femeie bine crescută, de Miruna Vlada

O femeie bine crescută
mănâncă întotdeauna
doar jumătate de porţie.

Şi pe aceea prefăcându-se că
îndeplineşte o obligaţie.
Cu un fel de greaţă politicoasă
pe chip.
Toate femeile de la această masă
sunt bine crescute.
Mânuiesc furculiţele şi cuţitele
cu multă ipocrizie.
Fac pauze lungi
între o îmbucătură şi alta.
Mişcările lor calculate
par a fi atent conduse
de un dirijor.
Cine rupe ritmul e mort.

A durat însă prea mult
să înţeleg toate acestea.

Bărbaţii respectă şi ei
acest ritual dar au voie
să-şi mănânce întreaga porţie.
Când eram invitată la
asemenea mese
îmi doream întotdeauna
să fiu bărbat.
Cu timpul m-am rafinat:
am învăţat să-mi îndes
pe nevăzute
cealaltă jumătate de friptură
în decolteu.
O consum apoi în tihnă la toaletă.

Astăzi sunt invitată la cină
de rege.
Am îmbrăcat rochia cea mai decoltată.
În imensul salon
ard lumânările
argintăria sclipeşte
pereţii sunt plini de oglinzi.
Pe mustăţile regelui se prelinge
Un strop de grăsime.

Mestec în continuu
De trei sferturi de oră.
Mă dor maxilarele.
Sunt nervoasă şi tremur.
Am strâns toate porţiile lor
şi mi le-am pus
în faţă.
Aproape le-am terminat.
Simt că mâncarea îmi
va ieşi în curând
prin orbite.
Am degete alunecoase şi maronii.
Tot ce înghit e maroniu.
Tot ce e tare devine moale în gura mea.
Dintr-o dată mă sperii
Privesc disperată în jur.
Parcă cineva mă priveşte sever
şi îmi înregistrează
fiecare îmbucătură.
Atunci dau de pământ
cu sosiera.
Totul devine roşu şi unsuros.
Totul a devenit lent.
Aud undeva în spate
un plâns înfundat de femeie.
Plânsul alunecă şi el lent
pe podea.

Miroase a peşte stricat.
A frişcă veche.
A şosete împuţite.
Mă ustură buzele.
Au mai rămas cam
trei porţii.
Nu mă mai pot opri.
Masa trebuie să rămână goală.

Şi ca să opresc lentoarea din jur
încep să arunc farfuriile
şi paharele goale pe podea.
Una câte una.
Cu o mână.
Cu cealaltă continui
să-mi îndes mâncarea pe gât.
Simt că-mi plesnesc la tâmple
nişte vase de sânge.
Aud un vâjâit.
Abia acum văd că farfuriile
sunt pictate cu fetiţe şi băieţei
în costume elegante de epocă.

Pe masă au mai rămas
doar o jumătate de friptură
şi două pahare.
Nimeni nu se mişcă.
Le-am pus la toţi
câte un căluş de şerveţele
în gură după ce
i-am legat de scaune
ca să nu mă mai privească
batjocoritor
când înghit pe nerăsuflate.
Pe parchetul unsuros zac numai
trupuri sfârtecate
de fetiţe şi băieţei.
Nu mă pot ridica de pe scaun.
Dacă mă mişc mor.
Am resturi de mâncare şi în păr.

Masa trebuie să fie goală.
Ridic cu greu cele două pahare
rămase şi le arunc.
Nu se sparg.
Se rostogolesc lent printre
cioburi.
Printre costumele elegante de epocă.
Masa e în sfârşit goală.

Respir cu greu.
Deodată văd lângă piciorul meu
o bucată de cartof.
Trebuie s-o mănânc.
E ultima.
Sunt cu buzele pe podea.
O ating, o miros
e fragedă şi dulce.
Dar nu-mi mai pot mişca maxilarele.
Degetele, tremurând, duc bucata de cartof
mai jos, înspre piept.
O strâng tare, o strivesc.
Am faţa udă.

Apare un băieţel şi îmi face
cu mâna.
Mă întreabă dacă ştiu să înot.
Îmi arată o trambulină.
Mă imploră să mă duc şi eu să sar.
Îmi spune că e minunat.
Cu ultimele puteri
mă sui pe masă
şi îmi dau drumul
cu ochii închişi.
Mă simt uşoară.
Trupul meu se desface
în sute de mingi colorate
pe care sunt pictate
chipuri schimonosite
de fetiţe şi băieţei.

Regele îşi şterge tacticos
mustăţile cu şervetul.
Ca orice femeie binecrescută
las jumătate de friptură
în farfurie
şi îi zâmbesc regelui.

În imensul salon
ard lumânările
argintăria sclipeşte
şi pereţii sunt plini de oglinzi.

Print

Un Comentariu

  1. Crista Bilciu 27/09/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.