O gură de oxigen

Prin urmare, lumea teatrului a intrat in vacanţă şi a fugit ca din puşcă din Bucureştiul până acum mai puţin sufocant decât în alte veri şi stropit de câte o răpăială când ţi-e lumea mai dragă. Carevasăzică, actorii, regizorii şi toţi ceilalţi şi-au cam luat tălpăşiţa şi s-au zburătăcit prin locuri mai frumoase şi mai retrase. Cu puţine excepţii, printre care unii colaboratori ai Teatrului Metropolis, care vor să-şi arate meşteşugul prin cartiere şi bine fac. Se iau la care pe care cu un simptom vechiuţ al socieţăţii urban-dâmboviţene. Dacă nu vine muntele la Mahomed, vine Mahomed la munte, nu? Măcar să nu-şi reproşeze după aceea că n-a încercat.

Şi gazetarii au intrat în somnolenţa estivală, dacă tot nu mai au premiere de bifat. Mai răzbate câte o scrisorică pierdută printre paginile de ziar, care protestează ca în pustie, mai primeşte câte o ripostă de la cine ştie ce factor de decizie şi cam atât. Pentru câteva luni, teatrul a plecat din paginile de ziar, în vacanţă sau, în câteva cazuri, prin parcurile urbei. Respiră din când în când în vreun spaţiu virtual, păstrându-şi energiile creatore şi/sau critice pentru la toamnă.

Am tot amânat să vă semnalez, în caz că aţi rămas în urmă şi  nu ştiţi deja, o rubrică interesantă, vie, mai occidentală din revista online ArtActMagazine. Este vorba despre „Portret de artist”, de Miruna Runcan, care există de doar câteva luni. Nu este doar o rubrică delectabilă despre actori şi actriţe pe care îi ştie, mai mult sau mai puţin, teoretic sau practic, mai toată suflarea teatrală. Scrisă în veche tradiţie impresionistă (care, de fapt, n-a căzut în desuetudine niciodată), rubrica resuscitează un gen vital, care lipsea de prin revistele noastre care tot despică firul teatrului în patru. Nu e nici cronică, nici reportaj, e un comentariu direct, tip „editorial”, care îşi asumă persoana I,  în stilul liber eseistico-gazetăresc. Nu se îneacă în sentimentalism şi nu se sufocă în consideraţiuni cu iz filozofic, ceea ce nu e puţin lucru.

La „Portret de artist” am citit, în iunie, despre Emilia Dobrin, Irina Wintze şi Constantin Cojocaru. În mai, m-am delectat cu impresiuni şi amintiri stârnitoare de gând despre Coca Bloos şi Costache Babii. Şi mai vreau! Vreau în primul rând profesionişti care să dorească să scrie aşa ceva, să studieze actori… să li se pară o temă demnă de tot interesul. Nici că se poate ceva mai interesant. Să-şi scotocească prin memorie, să găsească imagini, gesturi, mişcări, sunete, scene întregi indisociabile de o figură. Să scruteze scenele ingratei patrii şi să vadă ce oameni unul şi unul o slujesc pe Thalia, cum s-ar zice. Apoi, să-şi dea frâu liber amintirii, ştiinţei, imaginaţiei, spiritului de observaţie şi condeiului şi să pună în lumină actorul, cu toate contradicţiile şi slăbiciunile lui, fără să se lustruiască „pe sine/sub a numelui său umbră”, cum ar fi zis tipul ăla romantic pe care-l consideraţi poetul vostru naţional. Şi astfel că lasă în urmă o portretistică aerisită, vie, inteligentă, profund personală şi astfel de la sine credibilă şi onestă.

Dacă aveţi un laptop pe pajişte pe care v-aţi întins sau pe măsuţa de lângă şezlongul din veranda de pe care se văd munţii, puteţi lua încă o gură de oxigen. E nevoie să citiţi un singur portret ca să faceţi o impresie. Vă trimit, simplu, la cel mai recent:

http://www.artactmagazine.ro/emilia-dobrin-sportivitatea-actorului-de-cursa-lunga.html

Print

Un Comentariu

  1. rica venturiano 07/07/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.