Există teorii legate de sufletul pereche, de întâlniri karmice, de iubiri perpetuate în universuri paralele şi cunoştinţe din vieţi anterioare; nevoia de a ne explica sentimentele şi legăturile de tot felul cu oamenii din viaţa noastră. Şi consultăm site-uri şi cumpărăm cărţi de „dezvoltare personală” şi povestim entuziasmaţi cum putem să ne calculăm cifra magică a numelui. Dar când punem cărţile în bibliotecă şi închidem laptopul, o prietenie adevărată nu are nevoie de nicio explicaţie, de nicio definiţie savantă. Pur şi simplu există. Ne e din ce în ce mai greu să o detectăm. Pentru că „aparatul ei de măsură” este sufletul – un orgran cam ruginit de care ne e şi cam frică. Suntem mai deprinşi cu gadgeturile şi cu prieteniile virtuale care nu presupun nicun efort şi nicio responsabilitate. Avem mii de prieteni pe Facebook şi, de cele mai multe ori, niciun Prieten.
Piesa „O intervenţie” a lui Mike Bartlett spune cu răbdare, la timpul prezent, tocmai această poveste uitată a unei prietenii dintre un El şi o Ea. Spectacolul montat de Radu Iacoban la Teatrul Act este unul dintre puţinele spectacole care te priveşte în ochi. Şi te face să râzi şi să ai lacrimi în ochi şi să gândeşti şi, cel mai important, să simţi. Să îţi aduci aminte că există acest gen special de nod între doi oameni, care nu are nicio legătură cu sexualitatea, care nu presupune niciun interes ascuns, care nu trebuie explicat celor din jur. Dar care ţine de iubire. O specie a iubirii aflată pe cale de dispariţie.
Ana Ularu şi Lucian Iftime dezvoltă din tăceri, priviri şi cuvinte nespuse o relaţie complicată, dincolo de micile jocuri, răsfăţuri, râsete, conflicte, certuri, reproşuri şi împăcări. Cel mai bine îşi spun ce au de spus atunci când se privesc în ochi. Între ochii lor stă adevărul acestei relaţii de prietenie care combină iubirea cu grija, cu camaraderia, cu responsabilitatea, cu respectul şi cu frica. Pe tot parcursul spectacolului există, parcă, o sfoară care îi leagă şi care se întinde sau se scurtează şi care nu le dă voie să îşi abandoneze partenerul.
Pornind de la un reproş pe care personajul feminim îl ia foarte în serios, şi anume diferenţa de opinii legată de trimiterea de trupe într-un terioriu străin aflat în conflict armat undeva în Orientul Mijlociu, povestea acestei prietenii pe viaţă şi pe moarte îşi vede de viaţa ei mult mai concretă; pretextul acestor incompatibilităţi în viziuni politico-militare rămâne punct de plecare al tuturor întlnirilor, laitmotiv şi refugiu în discuţie atunci când ceea ce se simte şi nu se vrea a fi spus pluteşte peste captele protagoniştilor. Fără ostentaţii, chiar reconfortant pentru un asemenea subiect, dimensiunea socială din piesă nu doar că nu e un polonic de politically correctness servit cu pretenţii de haute cuisine aşa cum se întâmplă în din ce în ce mai multe piese contemporane, dar este un contrapunct elegant şi foarte abil inserat în relaţia dintre personaje.
Personajul prezent prin absenţă – Hannah, iubita personajului masculin, este cea care dictează cumva parcursul acestor prieteni care se confruntă cu ameninţarea supermă: dragostea, familia, copilul. Miza este, de fapt, timpul petrecut împreună, sacrificat în favoarea acestei iubite care îşi reclamă drepturile şi întâietatea. Încetul cu încetul nu doar timpul, ci şi convingerile şi priorităţile sunt puse în pericol, iar adevăratul duşman devine minciuna. Minciuna pe care El încearcă să nu o vadă pentru a-şi încerca şansa la fericirea conjugală, dar pe care Ea este datoare să i-o ţină mereu în faţă ca pe o oglindă. Aceeaşi oglindă pe care şi El o ţine în faţa Ei în care se reflectă problema cu alcoolul. Până când aceste reflexii care dor se sparg şi rămâne ceea ce a fost dintotdeauna în spatele lor – o prietenie plină de iubire.
Ana Ularu conţine o bogăţie de sentimente, de nuanţe, de subtilităţi şi le îmbracă pe toate într-o sinceritate artistică asumată până la capăt. Personajul său este complex şi te convinge tocmai datorită acestui cocktail de gânduri care curge pe dedesubtul fiecărei replici. Reacţiile sale nu sunt doar organice şi spontante, dar sunt perfect justificate şi bine ajustate în intensitate. Ochii pot foarte bine să fie un personaj de sine stătător – privirea sa devine, parcă, un alter-ego care strigă tot ceea ce Ea nu are curaj să spună. Sigură pe sine, cu o energie creatoare debordantă pe care o struneşte cu o mână sigură, Ana Ularu realizează un personaj cum rar întâlneşti astăzi pe scenă. Interpretarea ei te face să o iubeşti şi să te identifici cu această femeie inteligentă care „simte enorm şi vede monstruos”. O forţă sensibilă care te mângâie ca un pumn în stomac.
Lucian Iftime îi răspunde perfect. Este exact jumătatea care să completeze sfera. Cu stăpânire de sine, conţinut, chiar cu fior dramatic şi purtând, parcă, o vină tragică. Foarte ponderat, el este surdina care face ca instrumentul să mângâie cu sunetul său. Echilibrează perfect scena, temperează ritmul şi ponderează fiecare moment. Mereu lucid, acoperind cu gând fiecare intenţie, îşi dă voie să devină transparent pentru spectatori, făcând în aşa fel încât experienţa celor din sală să fie cu atât mai bogată. Îţi dă şansa să pui în avans piesele în puzzle, îţi dă indicii inteligente prin cheia lui de interpretare şi te ia de mână în această poveste cu sentimente contorsionate. Lucian Iftime este, într-adevăr un bun prieten al spectatorilor. Un ghid de încredre şi un partener solid ca o stâncă, dar cu umăr de pluş pe care să pui capul.
Radu Icoban a montat un spectacol în două personaje care impresionează şi transmite mai multe decât o mega-montare într-o sală cu o mie de locuri. Dozarea precisă a acestui parcurs al prieteniei, micile detalii, stop cadrele, tabla scrisă cu cretă, ritmul surprinzător ca al unui concert de jazz, aceste amănunte bine controlate şi felul în care actorii sunt puşi în valoare, face ca acest spectacol să aibă acelaşi impact cu o montare impecabilă a piesei lui Albee „Cui i-e frică de Virgini Woolf?”. Ieşi din sală şi nu ştii clar de ce ești bucuros; pentru că ai văzut un spectacol foarte bun sau pentru că simţi nevoia să pui mân pe telefon şi să îţi suni prietenii. „O intervenţie” este un spectacol care îţi devine cel mai bun prieten. Asta îţi inspiră: încredere, tandreţe, iubire.
Teatrul ACT
„O intervenție” de Mike Bartlett
Cu: Ana Ularu, Lucian Iftime
Regia: Radu Iacoban
Scenografia: Cezarina Iulia Popescu
Light Design: Bogdan Gheorghiu
Print