Că bine mai zice regizorul Vlad Massaci în caietul-program al spectacolului “Elling”, care tocmai a avut premieră la Teatrul de Comedie: “n-are gânduri ascunse, subtilităţi filozofice, «chei» spirituale care să deschidă «puţuri» ale gândirii”. Chiar aşa. N-are. Sau, mai bine zis, regia nu a urmărit aşa ceva. Altfel, textul în sine, are. Şi, de asemenea, spectacolul.
Am văzut adaptarea scenică a romanului „Fraţi de sânge” al scriitorului norvegian Ingvar Ambjørnsen, săptămâna trecută, în regia semnată de Vlad Massaci şi în interpretarea actorilor Marius Florea Vizante, Sandu Pop, Mihaela Măcelaru şi Şerban Georgevici. Simplu, cu economie de mijloace, spectacolul decupează o secvenţă din viaţa netrăită a lui Elling şi Bjarne, care tocmai au ieşit dintr-un spital de reabilitare a sănătăţii mintale şi trebuie (deşi ei nu vor, evident !) să se reintegreze în societate, fiindcă aşa este normal şi bine pentru ei, spun specialiştii, adică medicul şi asistentul social. Spectacolul este construit pe o situaţie iniţială: revenirea într-un apartament din lumea mare şi ostilă, după o şedere îndelungată într-un fel de ospiciu. Acesta este punctul de plecare, care atrage o povestire ataşată, de un comic blând şi afectuos, a situaţilor cu care se confruntă cei doi protagonişti, izolaţi într-un apartament ca nişte pui de cangur într-un marsupiu, cu diferenţa că marsupiul este „accesoriul” unei mame grijulii. În „Elling” mama grijulie nu există, aşa cum nu există nici vreun substitut al ei. Iar Elling şi Bjarne se trezesc într-o junglă de care simt nevoia să se apare, fără să ştie de ce, o junglă care este un nesecat furnizor de pericole: telefonul, supermarketul, fast-food-ul şi toate fiinţele bipede care populează universul exterior.
Pe de o parte, teama, manifestare supremă a iraţionalului în cazul da faţă, vine din existenţa într-o lume pe care nu o recunosc sau, mai bine spus, din obligaţia de a trăi în această lume. Frica fără leac de emblemele vieţii noastre – telefonul, supermarketul, fast-food-ul – este sentimentul care domină. Pe de altă parte, comportamentul lor este condus de dorinţă, dar inhibat de neputinţă. În termeni psihologici, ambele personaje sunt în aceeaşi situaţie: vor, dar le este frică.
Marius Florea Vizante şi Sandu Pop, titularii rolurilor principale, precum şi Mihaela Măcelaru şi Şerban Georgevici sunt un noroc pentru regizor: sunt interpreţi credibili, vii. Fiecare îl descoperă pe celălalt, îl pune în lumină, îl ajută să se dezvăluie. Personal, în timpul spectacolului am simţit că montării i-ar sta mai bine într-o sală mai mică, mai intimă, unde spectatorul să fie mai aproape de scenă. Unde jocul actorilor, să fie văzut de mai aproape. Oricum, reuşita se datorează în primul rând actorilor şi în al doilea rând textului care este şi dramatic cu adevărat, şi consistent, şi sensibil, şi inteligent. Marfa cu care a lucrat regizorul a fost de calitate, modelul asemenea, aşa că n-a făcut decât să-l aplice pe stofa bună, maleabilă, şi să taie. Şi a ieşit o treabă bună fără eforturi uriaşe, fără artificii scenice, fără să inserţii regizorale… Întorcându-mă la spusele regizorului, pe care le-am citat la început, rămân la ideea că montarea are „gânduri ascunse şi subtilităţi filozofice”, numai că ele nu sunt neapărat o creaţie de regie, ci una a dramaturgului şi a actorilor. Iar arta regizorală s-a validat, în acest caz, de două ori: o dată prin simpla alegere a unui asemenea text şi a doua oară prin discreţia (sau lipsa orgoliului de regizor – de cele mai multe ori însetat de originalitate cu orice preţ – pe care o înţelege ca pe fortăreaţă ce trebuie cucerită prin tot felul de tertipuri, adesea mult prea vizibile şi cu o puternică dimensiune artificială) cu care a derulat povestea pe scenă.
Print