Oana Pellea, autoportret între măşti

„Ce-mi place: bunul-simţ. Să beau apă în dimineţile cu soare la fereastră. (…) Mozart. Să râd. Să mă uit la cer. Să spăl vase. Să dorm. Orice animal şi orice floare. Când oamenii zâmbesc. Mirosul de vopsea şi de detergent. Copiii. Casele, obiectele vechi. (…) Să fiu protejată şi să protejez. Dragostea. Zborul. Să dau valoare lucrurilor uitate. Albul şi negrul. Delicateţea. A dărui. Ciorapii de lână. Curiozitatea de a afla cine sunt. Modestia. Curajul de a plânge… Să înot. Briza. Certitudinea că nu există moarte… Să  nu am nimic de făcut. Să dau roată prin creierul meu. Să fiu îndrăgostită… Mirosul de hârtie. Senzaţia de a fi şi de a nu fi aici şi acum, în acelaşi timp. Praful care devine aur sub reflector. Oamenii de scenă. Oamenii simpli. Oamenii… Să-i mulţumesc Sfântului Anton. Muzica aceea care e muzică şi bărbaţii care sunt bărbaţi. Să mă caut şi să mă uit din când în când. Etc.”

Atunci când am „întâlnit-o” pe Oana Pellea în sala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra, ea era Maşa din „Trei surori”, eu o studentă care se îndrăgostea de teatru. O Maşa pe care n-am s-o pot uita niciodată. Nici scena dintre ea şi Marcel Iureş în Verşinin, la lumina lumânărilor, magică, imposibilă… Am reîntâlnit-o pe urmă în multe spectacole. Am căutat-o, am aplaudat-o, uneori am fost dezamăgită, am văzut-o stând retrasă, pe o piatră, în cimitirul Bellu, la înmormântarea lui Adrian Pintea, am descoperit-o iar la teatru şi acum am găsit-o într-o carte. În „Jurnalul 2003-2009″ publicat anul trecut la Humanitas. Nu ştiu dacă Jurnalul seamănă cu Oana Pellea aşa cum este ea, dar cu siguranţă seamănă cu Oana Pellea pe care am întâlnit-o atunci la Bulandra, cu actriţa care intră în scenă aducând cu ea o energie fantastică.

Am citat la început un fragment din jurnal, scris pe data de 16 martie 2003. Un autoportret din cuvinte, nu despre „cine sunt eu”, ci despre „ce-mi place”… şi mă face să fiu eu.

„Dragă Oana”, îi scrie Ioana Pârvulescu în prefaţa Jurnalului, „Trebuie să fie îngrozitor de greu să fii actriţă. Şi nu pentru că e nevoie de talent, de pasiune, putere de a răbda, stăpânire de sine şi atâtea altele, ci pentru că lumea din jur te confundă cu măştile pe care le-ai purtat.” Iar Ioana Pârvulescu scrie mai departe în prefaţă despre plăcerea de a înlătura măştile şi de a descoperi omul din spatele actorului, atunci când îi deschizi Jurnalul. Totuşi, senzaţia pe care am încercat-o citind paginile publicate de Oana Pellea (ce gest curajos! – la fel de curajos ca cel de a-şi pune masca şi a intra în scenă – la urma urmei lumea toată e o scenă…), n-a fost deloc aceea că pătrund în culisele unei lumi tainice, necunoscute, păstrate sub zece peceţi de argint până atunci. Dimpotrivă. Am întâlnit-o pe aceeaşi Oana Pellea care-i zâmbea timid şi încrezător, cu spaimă şi speranţă, lui Verşinin, aceeaşi Oana Pellea din Regina lui Richard II,  din Ioana d’Arc, din „Mă tot duc”, din „Buzunarul cu pâine”…

Cine a văzut-o pe Oana Pellea pe scenă ştie cum lumea se schimbă într-o bucăţică de clipă, că poate să râdă şi să plângă în acelaşi timp, că trăieşte fiecare gând şi fiecare replică deplin. Jurnalul seamănă cu ea pe scenă. Zilele şi nopţile din scriitura ei se scurg străbătute de aceeaşi forţă. N-am simţit nici o clipă citind Jurnalul că Oana Pellea îşi scoate masca. Dimpotrivă. Am simţit că adaugă mii şi mii de măşti, la infinit… Şi că în toate şi în fiecare dintre ele este tot Oana Pellea.

„Aş vrea să aprind o lumânare pentru Mihai Eminescu… e ziua lui şi stau stupid în asfinţit cu un cremşnit în mână, pe care mi l-a dat maica Teodora, ascultând un glas de înger ce tot încearcă să mă ridice de la pământ, în faţa minunăţiei numite Tismana. (…) Când ies din incinta mănăstirii, în partea stângă, sus, în stânca-peşteră a Sfântului Nicodim, văd o cruce luminată şi mă închin. Cobor dealul Tismanei şi văd cum valea se umple de nori. Acum, când scriu asta pe computer, ascult Sinatra cu „New York, New York”. Ce legătură are Tismana în nori cu New Yorkul? Cum le poate amesteca Doamne-Doamne aşa… cum e posibil să facă un cocteil aşa Dumnezeu… Şi totuşi, da! au ceva în comun. Minunea că există amândouă.”