Oana Pellea şi vocea umană

Am revăzut-o recent, după ce a jucat destul de puţin pe scenele de la Bucureşti, în „Vocea umană”, de Jean Cocteau, noul spectacol al Sandei Manu de la Teatrul Metropolis. Pe 29 ianuarie, Oana Pellea a împlinit 50 de ani. A-i spune „La mulţi ani!” actriţei care nu pare să aibă gen proxim în teatrul românesc înseamnă a-i dori să-şi petreacă anii ce vor urma aşa cum îşi doreşte, într-o lume a ei, din care lumea noastră nu se vede nici pesimist, dar nici optimist.

Citindu-i jurnalul publicat la Humanitas şi interviurile, aş spune că vede lumea cu ochii omului iubitor, pe jumătate implicat în ea, pe jumătate detaşat şi dispus s-o înţeleagă şi să-i vadă frumuseţea. Este privirea omului care, crezând în Dumnezeu, nu poate rămâne fără speranţă. La pagina 87 a jurnalului, citim: „Am un maldăr de cărţi de vizită primite de la diverşi, pe care nu le-am folosit niciodată. Urăsc cărţile de vizită. Unele dintre ele îţi dau speranţe. Ce prostie, să-ţi legi speranţele de o carte de vizită! Speranţele trebuie toate legate între ele, băgate într-o sticlă mare, cu dop, şi aruncate în mare. Poate mai folosesc şi altcuiva. La fel cu înjurăturile, cu singura diferenţă că nu trebuie să pui dop. E mai bine aşa. Le spală marea şi gata. De-aia peştii n-au urechi. Să nu mai audă toate injuriile pe care omenirea le-a aruncat în mare. Mai e o deosebire, speranţele trebuie semnate, înjurăturile, nu. Le dai anonime. N-are rost să ştie marea că din când în când gândim urât”.

Oana Pellea, actriţa care a jucat-o pe Ioana d’Arc, care a fost Drussila, Maşa lui Cehov, regina lui Richard al II-lea, Catarina din „Îmblânzirea scorpiei”, Veta lui Caragiale şi atâtea şi atâtea femei ale dramaturgiei şi nu numai râde adesea şi zâmbeşte imens. „Simţ enorm şi văz monstruos” i se potriveşte de minune. Nu ştiu dacă dintotdeauna, dar cu siguranţă de când a început să facă teatru, la jumătatea anilor ’80, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde au ajuns, la început de drum, o mulţime dintre artiştii cei mai buni din România. Teritoriu în care se întâlnesc emoţii de toate felurile, Oane Pellea ştie că îi face bine să iubească, să zâmbească, să joace, să gândească şi să scrie. Le face pe toate, are nevoie de toate, se exprimă prin toate.

Actriţa şi-a găsit drumul simplu şi, dacă e să dăm crezare propriilor sale mărturisiri şi mai ales tăcerilor, necuvintelor cu care sunt presărate intervenţiile ei publice, n-a fost ferită de niciuna dintre încercările prin care trec artiştii autentici. Pe scenă sau pe peliculă, individualitatea ei este izbitoare. Vine din acumulări şi eliberări. Dar şi din descoperiri fulgerătoare, şi din curaj (uneori, îţi trebuie mult curaj să urci pe scenă), şi din dorinţa de arăta câte ceva despre ea însăşi, fără să arate cu adevărat. Doar şi la astă este bun teatrul, nu?

La 50 de ani, Oana Pellea este aşa cum o arată cuvintele din jurnal: „Ce-mi place: BUNUL-SIMŢ. Să beau apă în dimineţile cu soare, la fereastră. Să potrivesc paharul în aşa fel, încât soarele să se reflecte în el — şi beau… soare. Mozart. Să râd. Să mă uit la cer. Să spăl vase. Să dorm. Orice animal şi orice floare. Când oamenii zâmbesc. Mirosul de vopsea şi de detergent. Copiii. Casele, obiectele vechi. Ţarina. Bucuria, pur şi simplu. Să stau în iarbă. Inteligenţa umorului. Să spăl geamuri. Să văd oameni fericiţi. Podurile caselor. Să stau pe marginea apei. Sinceritatea. Mâncarea chinezească. Să stau acasă. Căldura. Să mă rog. Întunericul de la începutul spectacolului. Mirosul de curat. Iarna. Aventura spirituală. Ritmul. Ploaia. Armonia. Să fiu protejată şi să protejez. Dragostea. Zborul. Să dau valoare lucrurilor uitate. Albul şi negrul. Delicateţea. A dărui. Ciorapii de lână. Curiozitatea de a afla cine sunt. Modestia. Curajul de a plânge. Privirile senine. Senzaţia clară că fac parte dintr-un tot. Răsăritul. Responsabilitatea faptului că orice gând al meu poate salva sau distruge echilibrul omenirii. Să visez. Calmul. Lemnul. Happy-endul. Să-mi pun întrebări. Să înot. Briza. Certitudinea că nu există moarte. Să fac lucruri pe care nu le-am făcut niciodată. Prospeţimea tinereţii. Camerele mari. Misterul. Să fac torturi. Liberul-arbitru. Aventura lecturii. Să nu am nimic de făcut. Să dau roată prin creierul meu. Să fiu îndrăgostită. Să mă lupt cu defectele mele. Să fiu un fel de martor al trecerii mele pe aici. Zacusca. Să mă împac cu oameni cu care la un moment dat nu m-am înţeles. Să merg pe jos. Mirosul de hârtie. Senzaţia de a fi şi de a nu fi aici şi acum, în acelaşi timp. Praful care devine aur sub reflector. Oamenii de scenă. Oamenii care montează filme. Oamenii simpli. Oamenii, Planeta asta vie, numită Pământ. Ţuica. Pacea. Comunicarea. Mama. Să-mi umplu golul din mine cu Dumnezeu. Amintirile. Înfrângerea răutăţilor din mine. Patul tare. Să fac cumpărături. Salata de andive cu ananas, mere şi portocale. Să văd lumea. Să caut în tot fărâma de bun şi frumos. Parcurile. Independenţa mea. Să-i mulţumesc Sfântului Anton. Muzicea aceea care e muzică şi bărbaţii care sunt bărbaţi. Să mă caut şi să mă uit din când în când. Etc.”

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.