Clubul Ţăranului din capitală a devenit de curând spaţiu neconvenţional pentru spectacole de teatru, alăturându-se cluburilor, din ce în ce mai multe, care găzduiesc manifestări de acest gen. Ideea e bine venită, cu atât mai mult cu cât stagiunea se va încheia curând, iar Bucureştiul nu e tocmai atrăgător din acest punct de vedere (şi din altele) în lunile de vară.
Am mers, aşadar, la clubul de la Muzeul Ţăranului Român să văd „Un bărbat şi mai multe femei”, spectacol produs de Teatrul Joint. Am ajuns cu un sfert de oră înainte să înceapă comèdia. Spre surprinderea mea, era plin ochi. M-am aşezat cuminte pe locul indicat şi am comandat o cafea, care a venit destul de repede, având în vedere slalomul pe care a trebuit să-l facă chelnerul printre scaune şi oameni. Care erau de toate felurile. În primul rând cunoştinţe, prieteni şi rubedenii ale actorilor, fireşte. În al doilea rând, tineri, în marea majoritatea studenţi etalând atitudini de toate felurile – etno, punk, Oxford etc. Între timp, am ascultat muzică rusească şi am mai schimbat o vorbă. Din câte mi-am dat seama, cei mai mulţi clienţi veniseră special pentru spectacol, neaflându-se acolo întâmplător.
Şi a început şi comèdia, cu o jumătate de oră întârziere, după bunul obicei al manifestărilor underground, care se feresc de conformism şi conformitate ca dracu’ de tămâie. Se joacă, aşadar, „Un bărbat şi două femei”, după Leonid Zurin, în regia lui Bogdan Huşanu, cu Paula Chirilă şi George Constantinescu. „Comedie” e un fel de-a spune, pentru că textul, mai mult decât ofertant pentru actori, dar mai puţin generos pentru regizor, este o incursiune kafkiano-caragialescă în absurdul omniprezent, de fapt atât de obişnuit, că a devenit insesizabil. Antierou prin toate datele, funcţionalul banal Gavrunski intră într-un spital pentru a face rost de o adeverinţă care să-i ateste sănătatea mintală. Şi iese – aţi ghicit – fără. După care urmează o odisee cu accente când ionesciene, când caragialeşti, povestea în sine, de un umor şi cinic, şi duios, a întâlnirii cu diferitele chipuri care îţi scriu destinul, fără ca tu să ştii: medicul psihiatru, evident mai bolnav decât pacientul, poetesa care fantazează la sanatoriu şi strică inocent alte vieţi, directoarea de întreprindere (femeia-bărbat, cu creierul spălat bine), conţopista cu mânecuţe, tâmpă şi înduioşătoare, vecina ubicuă, întruchiparea clevetitoarei care ascultă la uşă, soţia cenuşie şi impenetrabilă etc. etc.
Pe toate acestea le întruchipează cu un entuziasm prea-prea Paula Chirilă. Diversitatea partiturilor ce îi revin îi pune în lumină posibilităţile, în căutarea jocului bine temperat. Partenerul ei, George Constantinescu, îi împărtăşeşte verva. Probabil că, pe măsură ce numărul reprezentaţiilor va creşte, plăcerea jocului nu va mai fi o piedică în calea dozajului.
În timpul spectacolului, publicul se dovedeşte receptiv. Nici n-ar putea fi altfel, căci fără îndoială că, la nivel primar, îşi recunoaşte lumea şi, vorba poetului, „lumea-i cum este/ şi ca dânsa suntem noi”. Punct ochit, punct lovit. Aşadar, entertainment de calitate, cu inteligenţă şi umor, pentru diverse categorii de public, un tip de entertainment care nu e deloc uşor de făcut şi care la noi cam lipseşte. Timp de aproape două ore, n-a plecat nimic. Sau cel puţin nu-mi amintesc să fi zărit în întuneric pe cineva plecând, lucru care se întâmplă frecvent la case mai mari.
Print