Odiseu sunt eu

Frumoasă seară mi-a dăruit, sâmbătă, trupa Naţionalului craiovean, venită la Teatru Odeon, în FNT, cu „Odysseia”, spectacolul lui Tim Carroll. Tare bine mai ştiu unii, printre care şi regizorul englez de la Royal Shakespeare Company, să facă poveşti pe scenă, să momească spectactorul, fie el hâtru sau needucat, în mrejele ficţiunii…

Personal, nu-mi amintesc să fi văzut în România o montare cu care aş putea asemăna acest spectacol dintr-un punct de vedere sau altul. Lipsa genului proxim este ea însăşi un indiciu deloc neglijabil. Repovestirea şi recroirea „Odiseei” pe înţelesul tuturor, umanizarea epopeii pe măsura universaliilor umane are în acest spectacol un moment de graţie. Pentru că este deopotrivă inteligent şi liric, vioi şi metaforic, pentru „elitişti” şi pentru gaşca din faţa blocului, aş îndrăzni să spun… Spectacolul de la Naţionalul craiovean nu are nimic sentenţios şi nimic grandios şi, pe de altă parte, nimic ieftin, nimic kitsch, nimic la mâna a doua. Nu face nici un compromis cu vreo modă la nivel de concepţie regizorală, interpretare, scenografie.

Cum din principiu sunt împotriva spoilererlor, n-o să povestesc aici cum se desfăşoară spectacolul şi cum povestea se rescrie efectiv, la propriu, ori de câte ori se joacă, condusă de hazard, adică de mâna spectatorului care extrage câte o poruncă dintr-o amforă greceasă. Absolvent de Litere fiind, spun cu mâna pe inimă că parcă niciodată nu mi-a fost atât de limpede în faţa ochilor – imaginaţiei, desigur – rătăcitorul  Odiseu, cutreierând mările în drumul spre Ithaca, unde stă Penelopa, soţia născută să-şi aştepte soţul. Două ore, în Sala Mare a Teatrului Odeon, am cutreierat mări şi insule şi am vorbit cu zei păgâni cât se poate de umani, glumeţi şi aluzivi, vioi şi vorbăreţi. Două ore am umblat prin labirinticul poem homeric, pe care oamenii îl citesc, de ceva secole, mai mult din respect pentru sacrosancta capodoperă decât din plăcere. Poate că „Odysseia” lui Tim Carroll tocmai asta reuşeşte: să arate, în mileniul III d.Ch., „Odiseia” lui Homer. Cu clte cuvinte, şi anticii pot sta cocoţaţi pe umerii modernilor, nu numai invers.

Ştiţi voi cine este viteazul Odiseu? Sigur nu ştiţi şi nici măcar nu puteţi replica socratic „ştiu că nu ştiu”. În „Odysseia” craioveană, care se joacă nu numai cu imaginaţia spectatorului, ci şi cu isteţimea şi cu emoţiile lui, Odiseu este fiecare spectator. Nu toţi ne rătăcim undeva, rămânem prizonieri undeva în drumul de întoarcere undeva, drum de unde revenim altfel? Nu pe fiecare dintre noi ne aşteaptă amar de vreme cineva undeva? Nu are fiecare o Penelopă, ştiută sau neştiută? Pe universalitatea primei mari călătorii din istoria literaturii, pe  s-a jucat regizorul britanic creând acest spectacol sau mai bine zis mecanismul lui. Care, grosso modo, ar fi următorul: fiecare dintre cele 24 de cânturi ale stufosului poem homeric este rezumat, în câteva minute, de un actor, care spune povestea aşa cum îi cere ciobul de ceramică, alb sau negru, extras din amforă de un spectator. Şi poruncile pot suna astfel: „Toată lumea cu măşti”, „Cântecul în greaca veche”, „Instrumentele în loc de cuvinte”, „Poveste despre infidelitate”, „Cineva din public e Odiseu” etc.

Pofta de viaţă şi plăcerea jocului, care se simt pe scenă şi care transmit o frumoasă şi curată energie către public contează mult în spectacol, un spectacol luminos, de o rafinată vizualitate, datorată costumelor, rodul unei viziuni într-un fel borgesiene. Căci, înţelegem noi, realitatea nu există, câtă vreme e doar o formă a închipuirii suverane.

Umanizând mitul, îmblânzind miraculosul astfel încât el să pară un dat al firii, o prezenţă atât de evidentă, încât nimeni n-o mai chestionează, pentru că toţi trăiesc în el, „Odysseia” se întoarce la credinţele arhaice, înlăturate, de-a lungul timpului, de religiile nou formate. Adrian Andone, Monica Ardeleanu, Cătălin Băicuş, Gina Călinoiu, Ştefan Cepoi, Iulia Colan, George-Albert Costea, Anca Dinu, Vlad Drăgulescu, Romaniţa Ionescu şi Angel Rababoc refac, simplu şi credibil, funcţionând ca o trupă adevărată, fără “vedete”, una dintre poveştile arhetipale ale civilizaţiei noastre. Când zei, când muritori, actorii dau viaţă acestui miraculos atât de firesc. Recurg la toate mijloacele: chip, mască, mimică, gestică, mişcare, glas. Joacă cu plăcere, emanând bucurie. Iar spectacolul le dă ocazia să-şi folosească deopotrivă ştiinţa şi talentul, meşteşugul şi darul care se vede în improvizaţie. Joacă serios şi ghiduş, intrând în convenţie şi arătând mereu convenţia. Ce am putea cere mai mult?

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.