Of, „Zaraza”, tu puteai mai mult!

E drept că prea des uităm să mai aruncăm câte o privire către trecut. Aşa, peste umăr. Cu nostalgie şi dor. Nu prea mai avem noi timp nici de prezent; viitorul ne trăieşte în viteză. Şi atunci de unde atâta restrospecţie şi introspecţie şi timp pentru ce a fost. Ce a fost a fost şi cine mai ţine minte una-alta… treaba lui. Memoria colectivă e grăbită să uite pentru a face loc noilor experienţe. Istoria însăşi e ciopârţită şi simplificată pentru a sintetiza isteţ informaţii cât mai pe gustul consumatorilor de digest-uri. Ce a fost… a fost. Ce va fi… va fi şi e mai palpitant decât cioburile colorate ale amintirilor câtorva nostalgici anacronici.

Timpul boemei grădinilor de vară interbelice face încă parte din colţurile de memorie colectivă şi trebuie tezaurizat cu grijă pentru a nu se transforma curând în cioburi colorate. Vremea avangardelor în care Bucureştiul şi Parisul semănau mai mult ca niciodată, în care în sfârşit ne sincronizam cultural cu lumea, păstrându-ne identitatea şi punându-ne apăsat amprenta pe viaţa artistică a Europei. Acel timp ieşit din cronologie parcă, suspendat între două războaie, în care absintul parizian şi ţuica românească erau un potenţator la fel de optim pentru creativitate şi imaginţie.

Spectacolul „Zaraza” regizat de Răzvan Mazilu pe scenariul semnat de Daniel Chirilă la Secţia de Revistă a Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti încearcă să recupereze ceva din misterul şi candoarea acelor ani în care acordurile tânguitoare ale tangourilor umpleau aerul verilor bucureştene şi îmbiau la iubire şi patimi nebune. Tributul adus acelui timp care avea timp este miza acestui spectacol care îşi propune să facă show în 2018 dintr-un gen artistic care a pierdut pasul cu timpul prezent. Parţial reuşeşte şi e frustrant că nu o face până la capăt. Dulceaţa acelor ani, naivitatea şi intensitatea pasiunii, misterul atât de fascinant al unei lumi despre care se mai ştiu doar poveşti spuse la câte un pahar de către nepoţii deja ajunşi la rândul lor bunici ai celor de atunci, tot acest farmec seducător al unei lumi de acum aproape o sută de ani există doar sporadic în spectacol. În prima parte energia debordantă şi demonstrativă á la revistă combinată cu o agitaţie şi o pripeală în debitarea premiselor poveştii nu fac altceva decât să te deruteze şi să te distanţeze de lumea pe care abia începi să o descoperi. Prea eşti luat pe sus cu un soi de energie contemporană care nu are nimic de-a face cu răbdarea interbelică. E o contradicţie între forma şi energia care aparţin prezentului şi fondul liniştit al trecutului pe care spectacolul îşi propune să îl evoce.

„Zaraza” este acel soi de spectacol de la care ieşi cu o părere de rău, pocnind din degete a necaz: „Măi, şi putea să fie aşa de bine! Păcat!”. Pornind de la o premisă ofertantă, cu priză la public, de la creativitatea specială şi sensibilitatea lui Răzvan Mazilu care s-au văzut doar sporadic în scene de sine stătătoare care au strălucit singular şi au fost puse la rând cu multe altele de prisos, marele minus al acestui spectacol este scenariul confuz şi criptic al lui Daniel Chirilă. Dacă nu ştiu despre mitul Zarazei din cultura mea generală, dacă nu am auzit măcar în treacăt de rivalitatea dintre Cristian Vasile şi Zavaidoc, dacă nu am citit eu de la mine putere câte ceva din Ion Pribeagu sau habar n-am de Crucea de piatră şi Terente – regele Bălţilor măcar ca titluri de film, atunci tot acest univers al boemiei dâmboviţene mi se poate părea o amestecătură pestriţă care îmi pune atenţia la grea încercare. Nu înţeleg cine, ce şi de ce. Iar spectacolul nu se vrea doar o înşiruire de cuplete şi cântece, ci un arc solid care să treacă de la frumuseţea şi candoarea unei epoci la întunericul şi frica celei care i-a urmat la rând. La tot haloimăsul general contribuie şi precipitrea iniţială a trio-ului de actori care ne sunt eroi; dacă nu am timp să înţeleg cine ce spune şi de ce, toate bunele intenţii sunt regretabile şi atât.

Apoi, insertul unui cuplet avându-i ca protagonişti pe Carol al II-lea şi Elena Lupescu este de departe o făcătură lipită cu gumă de mestecat. Încercarea de ironizare specifică epocii, cu grosimea bufă aferentă şi caricaturizarea specifică felului de a face teatru în grădinile anilor ’20 nu se traduce astăzi decât printr-un prost gust sadea. Râsul contemporan a devenit, slavă Domnului, mai inteligent. Iar ceea ce făcea deliciul bâlciurilor de demult e stupid şi greu de privit ca amuzant azi. Şi ca orice lucru prost, momentul durează şi mult, cât să şi plictisească, nu doar să agaseze. La toată această burtă imensă de sens, ritm şi bun gust din mijlocul spectacolului contribuie şi grimasele amatoriceşti ale lui Cosmin Şofron care nu face rabat de la toate mijloacele de joc grosiere şi ostentative care râcâie şi mai mult retina.

Paradoxal, lista cu reuşite personale este mai lungă decât cea cu minusurile flagrante. Din păcate, însă, raportul rămâne injust. Ion Radu Burlan îl interpretează pe Constantin Tănase cu mult curaj, rotund şi în plin, cu poftă şi emoţie. E sigur pe vocea sa şi chiar jucând în forma fixă pe care o presupun măsura şi ritmul cupletelor gândeşte limpede intenţia fiecărei strofe şi transmite mai mult decât umor facil. Singura dilemă legată de personajul Constantin Tănase se află în caietul program unde textul cupletului „Davai ceas” este asumat integral de scenaristul Daniel Chirilă. Or, mai tot românul care are bunici a auzit de Constantin Tănase şi „davai ceas, davai palton” şi „rău era cu was ist das, dar mai rău cu davai ceas” mult înainte de a auzi de Daniel Chirilă.

Andrei Radu este personajul principal, Cristian Vasile. Interpretarea sa trebuie privită din două puncte de vedere – actoriceşte şi muzical. Dacă actorul este coerent cu personajul, conduce cu emoţie şi gând susţinut relaţiile în scenă şi găseşte energia justă pentru monologul final care aduce lacrimi sincere în ochii spectatorilor, cântăreţul nu este la fel de profesionist. Culmea, tocmai vedeta show-ului, „Marele Cristian Vasile” cântă nici mai bine nici mai rău decât un prieten la un karaoke. Corecţel, aproape că nu falsează, dar departe de a face performanţă.

George Liviu Frîncu (Ion Pribeagu) este un entertainer înnăscut. Cu clare aptitudini histrionice, cu carismă, dar şi cu multe deprinderi şi sertare la care apelează vizibil, este acel tip de actor care îţi ia ochii şi suplineşte cu energie golurile de consistenţă.

Karl Baker (Ionel Fernic) îşi joacă faţa mai mult decât personajul şi e întruparea sintagmei „ca la Estradă”. Dicţia deficitară, însă, îi ştirbeşte şi mai mult din performanţă.

Dintre interpreţii muzicali cel care este de departe cel mai aproape de spiritul acelor ani şi aduce în scenă prin vocea sa culoarea caldă a boemei pierdute este Marius Bălan (Zavaidoc). La fel şi Daniela Răduică – surprinde foarte nuanţat personajul Mariei Tănase şi are bogăţia necesară în voce pentru a emoţiona şi bucura în acelaşi timp publicul. De cealaltă parte se află Romeo Zaharia care îl transformă pe Jean Moscopol într-o fantoşă – cu un aer artificial crispant şi o interpretare vocală undeva la întâlnirea dintre scena Mamaia ’92 şi Românii au talent ediţia 7.

„Zaraza” este un spectacol care ar fi putut fi mai mult decât este. Cu multe scene bune sufocate de multe scene neizbutite. E inegal din structură şi supra-încărcat în realizare. A doua parte este parcă un alt spectacol în sine, net superior bramburelii generale de până atunci. Emoţie există, glamour şi stil există, comedie de calitate există, dar şi momente stupide, nesiguranţă, joc gros şi lipsă de coerenţă. Iar toate la un loc, adunate, evocă strălucirea anilor de glorie ai boemei cu pâlpâiri ca de neon al cărui contact e imperfect. Şi chiar că e păcat.

Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti

„Zaraza”

Scenariul original: Daniel Chirilă

Regia: Răzvan Mazilu

Scenografie, decor: Ioana Popescu

Costume: Răzvan Mazilu

Muzica, producție muzicală: Alexei Turcan

Coregrafia: Răzvan Mazilu

Light design: Alin Popa

Asistent regie: Robert Oprea

Asistent coregrafie: Raluca Zețu

Pregătire muzicală: Viorel Gavrilă

Distribuția: George Liviu Frincu (Ion Pribeagu, Schioapa), Dana Vulc (Domnișoara Feerie), Andrei Radu (Cristian Vasile), Karl Baker (Ionel Fernic), Ion Radu Burlan (Constantin Tănase), Manuela Alionte Frincu (Elena Lupescu), Cosmin Șofron (Carol al II-lea), Nico (Silly Vasiliu), Daniela Răduica (Maria Tănase), Marius Bălan (Zavaidoc), Romeo Zaharia (Jean Moscopol), George Capanu (Titi Botez), Robert Oprea (Nelu Ficat), Mihaela Duțu (Napoleon Luminița), Rodica Alexandru (Mona Curdefier), Petty Musa (Mimi Moft), Robert Anton (Terente) și copilul Alexandru Vasilescu (Băiatul cu ziare)

Baletul Majestic, soliști balet: Loredana Bădică și Răzvan Hanganu.

Acompaniament pian live: Ciprian Cornita

Foto: Andrei Runcanu