Opinii despre nominalizările la Premiile UNITER

De credeţi că aştept cu înfrigurare şi curios peste poate să aflu câştigătorii Premiilor UNITER, care se anunţă deseară, înseamnă că n-aţi priceput mai nimic despre mine. Şi o spun suspinând adânc… Doar nu vă închipuiţi că eu, un bufon care a contemplat şugubăţ teatrul cel mai viu, care este omul, de veacuri întregi stă cu sufletul la gură să vadă cine iese învingător într-o competiţie încurcată precum căile Domnului! Însă recunosc că-mi dă târcoale curiozitatea şi dorul după desfătările spectacolului.Oricine va câştiga deseară şi la oricare ediţie şi concurs, veţi descoperi aceeaşi poveste: că valoarea, pentru care, de altfel, nici nu s-au inventat instrumente de măsurare precisă este o variabilă atât de… impalpabilă şi de pirandelliană, în sensul că „aşa este dacă vi se pare”…

Până deseară, când am să râd cu gura până la urechi, am ales două comentarii – un articol de opinie şi o cronică, să fim la curent cu ce şi mai ales cum gândesc specialiştii despre nominalizările la Premiile Uniter pentru stagiunea 2009.

1. Iulia Popovici a scris, în februarie, în „Observator cultural” un articol de opinie intitulat „Oglindă, oglinjoară, cine face cel mai bun teatru din ţară?”. Autoarea observă cu justeţe „eclectismul” nominalizărilor şi incoerenţa lor.

Şi nu se sfieşte să constate opţiuni dubioase, pe care le miroşi de la o poştă şi care ar fi avut nevoie de explicaţii într-un cadru public şi deschis, dar acum e tardiv. În primul rând, Yorick s-a bucurat să descopere încă un insider care nu înţelege de ce a fost nominalizat Ştefan Caragiu pentru scenografia din „Aniversarea” de la Nottara… Aşa decor la primă mână, zău, m-a înduioşat, căci arareori am văzut în ultima vreme… Un desen atât de corect, de tern şi de lipsit de imaginaţie, mai rar, bibicule! În al doilea rând, autoarea descoperă o inadvertenţă care trădează lipsa de logică: „Pyramus and Thisbe 4 you” de la Odeon nu a fost nominalizat la Cel mai bun spectacol (şi eu cum să mă abţin şi să nu adaug că a fost nominalizat, în schimb, „Aniversarea” de la Nottara… ), dar regizorul Dabija a fost ales pentru categoria Cel mai bun regizor. Pentru a înţelege poziţia autoarei  – care crede că „miza Premiilor Uniter se pierde în ceaţă” – trebuie să citeşti tot articolul. Ceea ce vă şi invit, cu întârziere, să faceţi. Şi să vă puneţi mintea la contribuţie.

2. Există critici care cred cu tărie în mode şi, mai mult, în ideea că moda face jocul în teatru şi ei trebuie să ne supunem ca să nu fim desueţi sau anacronici. Eu ce să vă zic acum? Că nu e aşa? Să stau să demonstrez că nu e aşa, deşi n-ar fi mare brânză? Că e la mintea cocoşului şi că istoria a arătat-o de nenumărate ori şi o arată mereu? Că o astfel de concepţie e în profundă eroare?

Dacă e să ne luăm după Cristina Modreanu (cea din articolul „A fost, nu mai este!” publicat de www.artactemagazine.ro), piesa „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” de Tom Stoppard, de altfel unul dintre cei mai buni dramaturgi britanici postbelici, n-ar mai trebui montată pentru că a.) e scrisă în anii ’60 (atunci, mergând pe această „logică”, nu putem să nu ne întrebăm „Doamne, Dumnezeule, Shakespeare sau, mai rău, tragicii greci, să zicem, de ce s-or mai monta?!) şi după aceea autorul a publicat piese mai bune b.) „succesul ei a venit şi din amplele citate din Hamlet, care permit actorilor să-şi exerseze priceperea cu personajele shakespeariene fără să ”ducă” în spate un întreg spectacol Shakespeare”. Adâncă cugetare, să am pardon de voita-mi cacafonie! Logic, dacă e vorba de Rosencrantz şi Guildenstern, e vorba de – ghici? – „Hamlet”.  Vedeţi? Cine n-are critici să-şi cumpere! Numai că, să am iertare, succesul n-a venit deloc din „amplele citate”… c.) „Astăzi, la peste 40 de ani de la premiera din 1966, în lume piesa mai e jucată în special de trupele de amatori, iar criticile care i s-au adus au variat de la defectele de structură – personaje nedezvoltate, ruperi de ritm, diferenţe între scene ingenioase şi lungi scene plicticoase – la observaţia că nu poate fi urmărită cu interes decât de aceia care sunt familiarizaţi cu Hamlet-ul shakespearian.”

Cu alte cuvinte, montezi o vechitură, „o piesă despre confuzie”, care multora le pare plicticoasă (ca şi Beckett, nu?, sau ca şi Pirandello sau mai ştiu eu ce dramaturg modern, ca să nu mai vorbim de vreunul postmodern!) şi care a fost adesea criticată din diverse motive. Să înţelegem de aici că trebuie să montăm  numai piese noi, care nu par plicticoase şi care nu sunt criticate? Cu voia dvs., aşa ceva nu s-a inventat.

Iaca citiţi şi pasajul care adevereşte tălmăcirea mea de om bătrân. Citiţi şi vă minunaţi:  „De ce anume o asemenea piesă, succesul cel mai îndepărtat în timp din cariera lui Stoppard, care a scris între timp multe alte texte bine primite, este cea la care revin regizorii români aproape cu obstinaţie – e un mister ce ţine de alergarea în jurul cozii practicată de foarte mulţi dintre ei. Poate că e lene, poate că e comoditate, poate că s-a terminat rezerva de curiozitate, acolo unde a existat. Sau poate confuzia personajelor lui Stoppard îi atrage pe aceia care se simt ei înşişi confuzi.”

Fain, nu? Şi mai ales… fair. Faţă de logica de bun-simţ, faţă de meseria de critic şi faţă de spectacolul discutat.  E clar că eşti liber să-ţi displacă Stoppard. Dar la fel de liberi sunt şi ceilalţi să le displacă şi să le placă. „Elementary, my dear Watson, elementary.” Că-mi şi crapă obrazul de bufon de ruşine că trebuie să fac precizări de un asemenea nivel! Personajele lui Stoppard sunt, fireşte, confuze, pentru cei care nu le descâlcesc. Personajele din orice piesă de pe planeta Pământ sunt confuze pentru cei care nu le descâlcesc. Dar unii, cum ar fi regizorul care a montat „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” la Teatrul din Timişoara, le descâlcesc, aşa că au ceva de spus, spectacologic vorbind, pe această temă. Cu toate că Stoppard a scris între timp „multe alte texte bine primite”! Ce are a face?!

Şi, ha, ha, unde voia să ne ducă autoarea? La o dublă, alunecoasă şi indignată întrebare: Cum să selectezi pentru Premiile Uniter un spectacol slab (în viziunea Domniei sale), care, pe deasupra, mai e şi pe o piesă de Tom Stoppard? Aţi mai pomenit aşa ceva?! Halal, naţiune!

Ia gândiţi-vă dumneavoastră, rogu-vă, la următoare situaţie: Cum ar sta lucrurile, dacă spectacolul i-ar părea bun criticului, deşi e pe o piesă de Stoppard, din anii ’60, după care dramaturgul a scris texte „mai bine primite” etc. etc. (vezi mai sus)? Oare ar merita o nominalizare la Uniter, chiar dacă e în joc o piesă a lui Stoppard?! Aici e aici! Oare ar putea trece cu vederea „vina” de a monta o piesă veche de acest autor? Şi nu, nu e întrebare retorică. Ha!

Print

2 Comentarii

  1. ileana 19/04/2010
  2. akin 20/04/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.