Textul ales de Felix Alexa pentru montarea de la Teatrul Evreiesc din Bucureşti nu este nici tragedie, nici comedie. E o dramă care se întâmplă undeva, pe acea linie subţire unde se întâlnesc umorul amar şi duioşia. E una dintre zecile, sutele, miile de poveşti inventate sau trăite de evrei în timpul şi după experienţa Holocaustului. „Tragedie dentară” de Jean-Claude Grumberg, în regia lui Felix Alexa, este un spectacol ce s-ar încadra mai degrabă în tendinţa minimalistă pe care piaţa şi viaţa au impus-o în ultima perioadă în teatrul românesc. Dar pe care regizorul alege să-l pună în scenă cumva la limita cu acest minimalism.
Patru actori şi mai multe personaje. O poveste tristă despre o familie de evrei din Paris care şi-a pierdut ambele fiice în timpul războiului, pe una dintre ele în camerele de gazare, iar pe cealaltă în spatele zidurilor unei mănăstiri catolice căreia i-o încredinţaseră ca să-o salveze. Textul lui Grumberg urmăreşte destinul soţilor Spodek şi lungul lor drum… din cabinetul stomatologic, unde Charles este rege şi stăpân peste durere, până la ţărmul Pământului făgăduinţei. Câteva intervenţii ale autorului transformat în narator opresc povestea şi regia le foloseşte ca să-i deturneze puţin sensurile şi ca să coloreze montarea.
Cum arată scena? Decorul lui Vladimir Turturică reface destul de fidel spaţiul unui cabinet stomatologic, rătăcit printre panouri albe, cu care Felix Alexa se joacă apoi adăugând lumini şi proiecţii, urmând aceeaşi idee, să dea culoare… Spectacolul se deschide cu o scenă în care regizorul amestecă absurdul şi comicul într-o combinaţie ce se doreşte creatoare de dramă. Un bărbat, medicul stomatolog, îi reproşează soţiei că-i face pacientele să plângă înainte să se urce pe scaun… Să plângă pentru că le povesteşte tuturor marea lor dramă: singura fiică ce le-a mai rămas în viaţă este închisă într-o mănăstire şi ei n-au acces la ea. Maia Morgenstern în rolul Clarei Spodek şi Andrei Finţi, în cel al stomatologului Spodek, construiesc o relaţie stranie şi firească în acelaşi timp, acel firesc pe care îl induc unui cuplu anii petrecuţi împreună, tristeţile şi amintirile, durerile comune. Şi acea stranietate pe care suferinţa o transformă în îndepărtare, iar îndepărtarea în afecţiune neîmplinită. E între ei o poveste de dragoste pe care au uitat-o şi un cod al durerii, al tăcerii şi al cuvintelor doar de ei înţeles.
Deşi celălalt cuplu din scenă, Tudor Aaron Istodor şi Anka Levana nu funcţionează la fel de închegat, intervenţiile lui Istodor în rolul autorului-narator-dramaturg, care opreşte timpul în loc şi se joacă puţin cu forma şi consistenţa lui, animă frumos un tablou ce altminteri ar părea prea… imobil.
Cu acelaşi scop sunt folosite proiecţiile, care completează firesc câteva dintre scene, mai ales pe cea a monologului în care doctorul Spodek vorbeşte despre închisoarea durerii… pe care el o provoacă pe „scaunul durerii”, aşa cum îl numeşte autorul-copil, dar căreia îi este prizonier el însuşi de-o viaţă. Rădăcini de dinţi şi ace, instrumentele de „tortură” pe scaunul stomatologului plutesc ca-ntr-un coşmar pe panourile din jurul loi, îl înghit, îl fac să se înece, iar imaginea rămâne probabil cea mai puternică din spectacol, alături de cea finală. Regizorul construieşte ultimul moment al montării într-o cheie din nou comico-absurdă, care de altfel salvează multe dintre scene, plasându-i pe soţii Spodek cocoţaţi undeva pe o scară veche şi prăfuită de unde ar trebui să zărească minunatul pământ al Israelului pentru care au părăsit Parisul. Şi ultimul sunet, ca o ironie amară, este un cântec de muezin… Felix Alexa a încercat să urmeze viziunea dramaturgului asupra propriului text „E o declaraţie de ateism. Evreiască e cultura mea, nu şi religia mea.” Şi întregul spectacol îşi propune să arate asta. Ce anume rămâne nedefinit, nedus până la capăt, în montarea de la Evreiesc, e tocmai un sentiment – al tragicului?!, al absurdului?!, sau poate comic – ce-şi caută împlinirea sau direcţia…
Print