Bunele intenţii nu sunt întotdeauna garanția unui succes. Se poate întâmpla ca toate piesele unui puzzle să fie cele care trebuie să compună imaginea de pe cutie, dar spre ghinionul celui care a petrecut ore bune potrivindu-le, oricât şi-ar bate capul, imaginea să se încăpăţâneze să nu fie fidelă celei de pe cutie; un colţ ici, altul colo şi câteva piese pur şi simplu se încăpăţânează să nu stea la locul lor. Şi îţi pare rău şi de bunele intenţii şi de muncă şi de buna credinţă. Cu atât mai mult cu cât piesele păreau cele bune şi imaginea era foarte frumoasă. Câteodată nu e să fie.
Aşa pare că s-a întâmplat şi cu spectacolul „Persona” regizat de Peter Kerek după scenariul lui Ingmar Bergman, la Unteatru. Un proiect ambiţios, un spectacol de cinema pe scenă aşa cum este prezentat, un omagiu de bun augur în anul în care sărbătorim 100 de ani de la naşterea regizorului suedez emblematic pentru cinematograful de artă al sfârşitului de secol XX. Şi, totuşi, imaginea nu vrea şi nu vrea să semenea cu cea de pe cutie. O piesă lipsă ici, o piesă ruptă colo. Montarea cu o distribuţie formată din două actriţe – Alina Berzunţeanu şi Emilia Bebu – într-o sală mică, intimă, cu spectatorii de o parte şi de cealaltă a spaţiului de joc, închizând cumva ermetic energia din scenă, ar fi trebuit să pună sub lupă, dacă nu sub microscop chiar cotloanele sufleteşti ale personajelor fragile închipuite de Bergman. Intenţia clară era cea de apropiere tangibilă, de atmosferă sufocantă şi densă, de sufocare şi claustrare. Rezultatul este, însă, departe de filigranul plănuit. Spectacolul pare o zbatere continuă a teatrului de a prinde din urmă capodopera cinematografică. Pe cât de puternice sunt imaginile din film devenite iconice şi recognoscibile la o singură privire, pe atât de ştearsă e încercarea de a le reproduce pe scena de la Unteatru.
Prima lipsă de inspiraţie între bunele intenţii e chiar alegerea de a folosi proiecţia unor scene din film ca fundal pentru relaţia de pe scenă. În faţa gros-planurilor simbol, a acestor chipuri pe care inconştient le asociem cu renumele căpătat în timp ca o marcă a calităţii şi geniului lui Bergman, supradimensionate pe ecranul care acoperă un întreg perete, cele două actriţe care execută în sincron mişcarea din film par piese de Lego neşlefuite. Jocul cu proporţiile nu a funcţionat, iar proiecţiile au încărcat nejustificat sarcina actriţelor în scenă încă şi mai mult. O relaţie şi aşa fragilă, în care proporţiile sunt inegale şi raportul de forţe stă în cumpănă între mult text şi o tăcere de Sfinx, este virusată, parcă, de aceşti ochi mari cât un perete care veghează dintr-un trecut glorios încercarea prezentului.
Apoi alegerea în rolul Almei a Alinei Berzunţeanu este iarăşi o provocare. Într-un total contre-emploi, energia şi neastâmpărul pe care le poţi intui imadiat, ludicul şi jovialitatea pe care le aduce pe scenă Alina Berzunţeanu lucrează cumva împotriva personajului. Marele pariu era acela de a-şi reconverti toate calităţile scenice spre un tip de joc care nu îi poate fi la-ndemână unei personalităţi atât de solare. Stranietatea celebră a acestui personaj, această femeie contorsionată pe care Bergman face psihanaliză aplicată şi taie în carne vie nu poate avea prezenţa unei mame bune sau a unei prietene de nădejde. Iar Alina Berzunţeanu încearcă să depăşească aceste obstacole auto-impuse. Fără prea mare reuşită, însă. În scena care ar fi trebuit să pulseze de erotism şi senzualitate, în care povesteşte cum a făcut dragoste cu un străin pe plajă, livrează cel mai asexuat monolog cu putinţă. Foarte cuminte, ca şi cum ar spune o poveste pentru copii, cuvintele care ar trebui să creeze imagini excitante cad ca merele din pom. Probabil chiar aceasta a fost intenţia – de a spune cât mai casnic o poveste picantă. Dar, precum în gastronomie, reinterpretările nu sunt întotdeauna cea mai bună idee. Până la final, personajul Alma se zbate undeva între cumsecădenie şi accente puse cu mâna, forţate, exagerări şi o duioşie leşioasă care nu îi aparţine.
Elisabet a avut ceva mai mult noroc în interpretarea Emilei Bebu a cărei prezenţă scenică şi fizionomie o apropie de ceea ce fără să vrem atribuim acestui personaj. Foarte concentrată, cu ochi care chiar privesc şi gesturi bine drămuite, Emilia Bebu aduce un plus de interes în scenă datorită felului în care ascultă şi este pur şi simplu. Nu fără mici imprecizii datorate unor emoţii vizibile în scena de început, duce până la final o luptă mai egală cu personajul.
„Persona” este un spectacol de la care s-a cerut prea mult. Cu câteva decizii neinspirate şi un dezavantaj evident de a concura cumva cu filmul pe care se presupune că orice spectator care îşi cumpără bilet la „Persona” l-a văzut măcar o dată, bunele intenţii nu se transformă în imaginea de pe cutie. Un spectacol care mizează pe realţie şi intensitatea trăirilor, în care publicul este la câţiva centimetri de răni deschise adânc în sufletele a două personaje venite parcă din paginile cărţilor lui Freud, ar trebui să existe ceva mai mult decât un expozeu cuminte şi un recitativ care îşi propune cu orice preţ să te convingă de atmosfera onirică. Nu prea cred şi îmi e greu să apreciez efectul artistic. Rămân doar conştiinciozitatea şi bunele intenţii.
PERSONA
după un film de Ingmar Bergman
Regia: Peter Kerek
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Sound design: Aurelian Stoleriu
Editor: Ioachim Stroe
Distribuția: Alina Berzunțeanu, Emilia Bebu
Print