Cea mai recentă creaţie scenică a celebrului regizor care şi-a petrecut ultimele decenii la teatrul parizian Bouffes du Nord este un spectacol după una dintre operele irezistibile ale celui mai cunoscut, dar şi a celui mai misterios copil-minune din istoria culturală a Europei.
Într-un interviu care a stat la baza unui articol publicat săptămâna trecută de ziarul “The Guardian”, Peter Brook îi spunea autorului: “Cei care vin la acest spectacol căutând ceva izbitor, vin la locul nepotrivit”. Ce este, de fapt, “Flautul fermecat”, aşa cum îl vede regizorul, care a mai montat operă, producţia cea mai “iconoclastă” fiind, cum se ştie, “Tragedia lui Carmen”, de Georges Bizet? “Un flaut fermecat” este un spectacol de o oră şi jumătate, în care Franck Krawczyk cântă la pian live şi în care lipseşte şi cea mai vagă sugestie a grandoarei: elemente minime de decor (beţe de bambus, omniprezente în creaţiile sale teatrale) şi o trupă de interpreţi care cântă în germană şi dialoghează în franceză. În această compoziţie, Mozart francmasonul, susţine Brook, şi-a dezvăluit intuiţia că dincolo de materialitatea vieţii şi a fiecărei zi se ascunde ceva mai frumos şi mai pur. Noua creaţie a regizorului nu este decât o nouă căutare, deducem din cuvintele sale, o altă apropiere de invizibil, o formă teatrală dată unei intuiţii care coincide cu cea a lui Mozart – concretizată într-o montare de o simplitate transparentă, căci regizorul a dorit să lase muzica să vorbească, dar şi să meargă spre o nouă formă în spectacolul de operă.
“Niciodată nu simplific deliberat”, explică Brook, “ci-mi urmez intuiţiile şi las timpul să spună ce are de spus. Timpul este această forţă necruţătoare, această forţă care erodează, însă o forţă care te va duce spre esenţa pură, dacă te laşi purtat de ea”. Nu se teme că spectacolul său ar putea părea anacronic, în relaţie cu ce se întâmplă în ultima vreme pe scenele lirice consacrate şi în teatrul londonez, de pildă, unde “Un flaut fermecat” merge în vizită săptămâna aceasta. Dimpotrivă, face următoarea afirmaţie: “Am admirat întotdeauna teatrul britanic pentru incredibila lui vitalitate şi energie, dar, pe de altă parte, simt în el o teroare a liniştii şi puterea invizibilului, iar toată viaţa lui Mozart s-a nutrit din jocul dintre aceste două forţe”. Regizorul a dorit să pună în scenă nu o operă, ci spiritul ei interior, nu a urmărit simplificarea operei într-o expresie scenică transparentă, ci dezvăluirea, atât cât este posibil, a ceea ce a fost dincolo de “Flautul fermecat”.
Cât despre dimensiunea testamentară pe care criticul George Banu o desluşea în această creaţie, pe care a comentat-o într-un articol publicat săptămâna trecută în revista noastră, ea este una involuntară şi, deci, neasumată. Asta, numai dacă-i dăm crezare următoarei mărturisiri a lui Brook: “Nu mă gândesc niciodată la moştenirea artistică pe care o voi lăsa, aşa că sunt încântat că doi artişti cu forţe noi au preluat conducerea teatrului Bouffes du Nord. Mă îngrozeşte ideea că cineva ar putea încerca să imite ce-am făcut eu. Am avut un adevărat şoc într-o zi, când mi-a scris producătorul unui teatru din West End, propunându-mi să refac spectacolul pe care l-am motat la Stratford acum 40 de ani, după <Visul unei nopţi de vară>. În schimb, mă emoţionează că uneori oamenii, care au impresia eronată că m-am retras, mă opresc pe stradă şi-mi vorbesc despre ce trăiri şi gânduri au avut la vreun spectacol de-al meu. Iată singura moştenire adevărată, din punctul meu de vedere: ideea că am lăsat o urmă care zăboveşte în memoria oamenilor. În definitiv, un regizor nici nu poate spera la mai mult.”
Print