„Polanski Polanski” şi Humbert Humbert

Vorbind despre biografia cunoscutului şi controversatului regizor de film Roman Polanski, care a trăit anul trecut episodul complicat şi spectaculos al arestării cauzate de acuzaţia c-ar fi întreţinut relaţii sexuale cu o minoră acum 30 de ani, dramaturgul Savian Stănescu explică în interviul acordat revistei noastre: „Este un copil cu o traumă de care a scăpat… dar eu n-am vrut să-l psihanalizez, pentru că n-am vrut să intru pe reţetele de un anumit tip de piesă realistă americană, în care totul se justifică printr-o traumă din trecut. Mi se pare reductiv. Am vrut să reprezint un personaj complex, cu dileme interioare, am vrut să prezint ambiguitatea între bine şi rău, să nu merg pe chestia dihotomică bun – rău, alb – negru…”

Iată ce a vrut scriitoarea şi ce a reuşit în textul care stă la baza spectacolului „Polanski Polanski”, prezentat acum câteva zile, mai întâi la Teatrul Odeon din Bucureşti şi apoi la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. „Polanski Polanski”, producţie a Nomad Theatrical Co. din New York, regizată de Tamilla Woodard, în care joacă Grant Neale, director artistic al companiei, este exact ce mărturiseşte dramaturgul: o punere în discuţie, deloc dramatică în sensul clasic-convenţional al cuvântului, a faptei şi mai ales a gândului unui personaj, într-un one-man show de la care pleci fără răspunsuri. Un spectacol scurt, de impact, de la care ieşi cu întrebări, o ficţionalizare a unei conştiinţe în interiorul căreia dramaturgul ne poartă pe calea  poeziei nabokoviene.

Date fiind tema şi episodul biografic real, pornind de la care autoarea a construit lungul monolog încredinţat unui actor foarte convingător, asocierea cu „Lolita” este, bineînţeles, inevitabilă şi previzibilă. Aşa cum romanul nimfetei iubite vinovat şi în acelaşi timp inocent de Humbert Humbert a scandalizat societatea americană la jumătatea secolului trecut, arestarea lui Roman Polanski, în 2010, a scandalizat opinia publică de peste Ocean. Numai că anul trecut a existat o polarizare puternică. În mileniul al III-lea, când totul merge pe modul fast, nu mai e timp de nuanţe, problematizări, relativizări etc. E sau nu e vinovat Polanski? Problema se pune numai aşa. Şi răspunsul trebuie să fie „da” sau „nu”.

Gândirea primitivă – schematică şi exclusivistă – de acest tip nu are nicio legătură cu spectacolul newyorkez care s-a jucat la Bucureşti şi la Sibiu. Constând într-un monolog de o intensă poezie, cum găseam şi în celebrul roman al lui Nabokov, performance-ul este un act de introspecţie. Preţ de o oră, Polanski, interpretat de un actor de cursă lungă născut în aceeaşi zi cu regizorul atât de controversat ca persoană particulară şi atât de apreciat ca artist, rememorează, povesteşte, filozofează, zăboveşte, prin cuvinte şi gesturi, asupra superbiei corpului, a forţei izbăvitoare a  instictului, a puterii de neînvins a sexualităţii, rod al energiei venite de dincolo de raţiune. Textul, de fapt adevărata „vedetă” a spectacolului, căci lui îi datorează actorul aproape tot de data asta, se înscrie, ca mesaj, în linia tipică relativismului postmodernist: mesajul este că nu există niciun mesaj. Folosindu-se de toată forţa poetică a fragmentarismului practicat asiduu în ultimele decenii, pe ritmuri sincopate şi eliptice, mizează pe imagini puternice şi-i poate păcăli pe moralişti şi pe inflexibili. Pe de altă parte, lipsa unei teze, a unei concluzii despre vinovăţia sau nevinovăţia lui Polanski, relativismul şi lipsa celui mai vag indiciu al demonstrativismului cu privire la interpretările posibile sunt convingătoare. Fără ele, piesa, oricât de interesant ar fi fost scrisă, n-ar fi rezistat. Cu alte cuvinte, dacă la nivel etic n-ar fi existat această neutralitate ca semn al deschiderii, valoarea ei estetică n-ar fi fost, din nefericire, suficientă în epoca noastră.

E greu să nu citeşti „Polanski Polanski”  ca pe un intertext liber la „Lolita”. În Polanski palpită multe dintre frământările lui Humbert Humbert, atât de curat-murdarul iubitor de Lolita şi de lolite. Pe cele două personaje hipnotizate de adolescentele care-şi conştientizează şi-şi folosesc pervers potenţialul erotic le desparte însă un element important: Polanski cel închipuit de Saviana Stănescu nu e obsedat sexual. Spectacolul, în care-l vedem în mai multe situaţii, îi simţim oscilaţiile şi justificările, disperările şi neputinţa, sarcasmul şi puritatea, furiile şi înduioşările, pune sub lupă nu fapte, ci interpretări. Concepută în duh nietzscheean – „nu există fapte, ci numai interpretări” – această creaţie nu putea să nu fie bine primită pe scena americană. Ca premisă a unei discuţii complicate şi indecidabile, „Polanski Polanski” e punct ochit, punct lovit. În scrisul Savianei Stănescu, aduce, pe deasupra, nu o schimbare stilistică, ci o reorientare ideatică. Pentru moment, dramaturgul a lăsat etern aprinsa problematică a exilului, a dezrădăcinării şi a alienării să se răcorească puţin şi a ales altceva…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.