Reţeta bunicii de tocăniţă: se căleşte o ceapă mare. Se adaugă trei morcovi, doi cartofi, o mână de ciuperci, un ardei gras roşu, unul verde, doi gogoşari, trei roşii, două mâini de fasole verde, câteva bucheţele de conopidă, jumătate de varză rasă, bulion, sos tomat, sare, piper şi cubuleţe de carne – porc, vită, pui, curcan – la inspiraţie. Se scade la foc mic. Se serveşte caldă, cu pătrunjel proaspăt tocat presărat deasupra. Deşi bunica mea găteşte minunat, mie nu-mi place tocăniţa. E prea săţioasă, prea cu de toate la grămadă. Gusturi combinate până când savoarea se pierde şi rămâne doar stomacul plin şi senzaţia tipic românească de îmbuibare.
Cred că Radu Afrim a găsit reţeta asta de tocăniţă şi a decis să o aplice pe „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare. Pentru mine rezultatul – strict culinar – a fost să râvnesc la celebrul „Pi-per, Pi-per” al Rodicăi Mandache din de neuitatul „joi.megajoy”; altfel regret sincer că mă plictisisem de estetica animalelor împăiate, a stufărişului, a travestiţilor care cântă cu talent – Vintilă’s Song chiar e un hit! Acum că au dispărut le duc dorul şi nu mă împac deloc cu ideea că poezia lor, aşa auto-citată cum era, dar autentică, a fost înlocuită cu o cioacă generalizată, lungă de trei ore, inundată de un gust pentru tot ce e comercial, ieftin şi gratuit. Simţul umorului subtil, inteligent şi rafinat de care îl bănuiam, având motive întemeiate, pe Radu Afrim a fost schimbat la Exchange-ul din colţ pe poanta groasă, care gâdilă pielea îngroşată în timp de corifeii canalelor de televiziune – longevivii Trăsniţi în NATO şi legendara Vacanţa Mare. Unde o fi dispărut candoarea, emoţia şi lacrima din ochii mei la ieşirea de la „Povestiri despre nebunia noastră (cea de toate zilele)”, fragilitatea şi stranietatea de la „De ce fierbe copilul în mămăligă” sau plăcerea estetică pură de la „Avalanşa”? Speram ca filtrată prin multe spectacole „de autor”, consistente în formă, unitare ca tematică şi mesaj, poate prea asemănătoare între ele şi populate de aceleaşi câteva personaje în diverse situaţii oferite de text, poetica afrimiană să se cristalizeze într-un fond puternic – o expresie artistică rotundă, matură, aşezată, rafinată şi marcată de o cultură vastă precum regizorul însuşi.
Iniţial m-am înfuriat. Reacţia mea vis-a-vis de acest spectacol a fost una violentă. M-am simţit minţită şi subapreciată. Am fost tratată nu ca un spectator de teatru, ci ca un semidoct care se bucură de bancuri proaste auzite în faţa magazinului Obor. Apoi, ca orice furie, mi-a trecut. A rămas doar încă o dezamăgire. Copilul teribil, rebelul, eroul adolescenţilor, al studenţiei mele, s-a transformat în vânzător la „1001 articole”. Vrei actualitate – ia o plasmă pe care rulează scene din luptele de stradă din Atena contemporană; nu contribuie cu nimic la desfăşurarea acţiunii, nu are nicio legătură cu personajele, dar există. E acolo. Vrei să râzi fără să fie nevoie să ai mintea la tine – îţi dăm o brigadă artistică de numa-numa: râzi de graiul ardelenesc, sau poate de cel oltenesc (asta dacă prinzi din zbor regionalismele din goana nebună a debitului verbal). Râzi la cuvinte precum „buculiţă”. Perfect! Bottom s-a transformat în Buculiţă Culiţă. Eşti om de teatru şi vrei inside-jokes despre facultate şi premiile UNITER – ai venit unde trebuie. Te servim. Aici sau la pachet? Râzi de kitschul din filmele indiene. Avem şi aşa ceva, spre final, aşa că răbdare, nostalgicilor. Râzi de un popă care vine să sfinţească un club cu un şomoiog de crăci şi o găleată slinoasă – cum să nu, vă dăm tot ce vreţi, numai să vă „simteţi bine”.
La drept vorbind eşafodajul spectacolului montat la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi a pornit de la cele mai bune intenţii – recontextualizarea viabilă a visului shakespearian. Alegerea clubului „Forest” ca loc „fermecat” în care se încâlcesc şi se descâlcesc vieţile tinerilor ageamii într-ale vieţii este un punct de plecare solid. În 2012, e perfect justificat ca cei patru îndrăgostiţi să îşi piardă capul, identitatea sexuală, sentimentele şi inocenţa într-un club plin de fum, în care un DJ, Puck pe al său nume, mixează nu doar muzici ci şi destine, iar barmanul versat Oberon le oferă prafuri mai mult sau mai puţin legale. Explozia de tinereţe şi energie, acordarea la timpul prezent, muzica de calitate şi operaţia de schimbare de sex realizată cu succes pe Helena ar fi fost suficiente pentru un spectacol reuşit. Din păcate, Radu Afrim nu a ştiut unde să se oprească. A pus câte puţin din toate şi a supra-saturat o structură şi aşa încărcată din scriitură. Povestea se pierde, farmecul celor patru paliere din piesa originală e nivelat; dacă la Shakespeare lumea zânelor tronează peste univesrul dionisiac al îndrăgostiţilor, al meşteşugarilor şi al conducătorilor, la Afrim totul e o farsă, în care unicul pretext al feeriei este consumul de substanţe halucinogene. Cam banal.
Scenografia Iulianei Vâlsan este frumoasă în sine. Dar speculată doar parţial. Clubul are tot ce-i trebuie, de la băuturi fosforescente, la fântâna kitschoasă, casa lui Tezeu e mobilată din ultimul catalog Ikea, descriindu-l prefect pe omul de afaceri grobian şi cu prea puţină subţirime a gustului pentru frumos. Schelele din fundal nu prea îşi au rostul, iar pădurea din plastic e o glumă bună. Muzica se insinuează frumos şi ne oferă două recitaluri grozave – Cătălina Antal şi Cristiana Pădurariu. Iar actorii, cu două excepţii clare – Andrei Grigore Sava (Elena) şi Cosmin Maxim (Oberon) pe care îi reţii ca individualităţi, pentru două roluri coerente şi talent evident – nu excelează decât la capitolul încredere în regizor. Nu e puţin lucru şi am apreciat sârguinţa şi plonjarea cu capul înainte, mai mult sau mai puţin artistică, în bazinul cu apă incertă.
Sub umbrela largă a post-modernismului intră de-a valma şi bune şi rele. Înţelegi, nu înţelegi, apreciezi pentru că e artă autodeclarată. Cred sincer că încadrarea lui Radu Afrim în această magmă dubioasă nu e un titlu de glorie. „Visul unei nopţi de vară” montat la Iaşi, este, din păcate, perfect îndreptăţit să păşească în galeria operelor deschise şi post-moderne prin excelenţă. Dar cum eu sunt mai obişnuită cu caietul cu reţete al bunicii, mă feresc de clasificări docte şi prefer să îi las pe criticii de artă serioşi să spună ultimul cuvânt. Pe raftul meu l-am pus între ghiveci şi tocăniţă, am închis frigiderul şi am plecat să mânânc o supă cu găluşte – e mai cinstită, are puţine ingrediente, dar recognoscibile, şi gust inconfundabil.
Gusturile astea! Ce să-i faci, aşa suntem noi, gurmanzii.
Print
Minunata recenzie, de natura sa deschida ori sa redeschida gustul pentru teatru. Intr-adevar, sunt mai multe in cer si pe pamint decit poate postmodernismul sa cuprinda.
Mai cu milă, doamna Epingeac, că-i rupi țesutu’!
vestea bună ar fi că şi bunele maniere pot provoca senzaţie 🙂 îmi place teribil asta.
hai, servus! chestia anterioară este o invitaţie să citiţi excelentul text al danei ionescu, bunele maniere ale seniorului care bruiază un spectacol ….
despre textul alinuţei, îmi vine să strig : Hop mariţă-n tocăniţă, te-ai cam înecat în ea, mama ei de tocăniţă, din cauza ei, zorick mai lasă în eternitatea virtuală un text care începe cu o aiuritoare lipsă de logică. Hai să vedem : Deşi bunica mea găteşte minunat, mie nu-mi place tocăniţa. E prea săţioasă, prea cu de toate la grămadă. Gusturi combinate până când savoarea se pierde şi rămâne doar stomacul plin şi senzaţia tipic românească de îmbuibare.
După ce citesc drăcovenia asta, am senzaţia tipic omenească de greaţă: cum naiba vine asta, bunica combină de toate la grămadă, aşa cum ar face orice nepriceput înconjurat de zarzavaturi, tocăniţa ei este o amestecătură fără savoare, de umplut burţile, da ea totuşi găteşte minunat!!! Păi ce este MINUNAT într-o mîncare FĂRĂ SAVOARE!???? Fără savoare poate găti toată prostimea din orice parcare, şi cîte parale mai face trîmbiţatul dumitale statut de gurmand, respectiv pretinsa pricepere în gusturi şi savori teatrale, dacă nu ai proprietatea termenilor pe care îi arunci în ghiveciul ăsta de cronică?
Dragă Alinuţa, îmi pare rău să-ţi spui, da prima care-ţi desfiinţează cronicuţa pe care ai preparat-o tu acileaşa este chiar şefa de la zorick, care cu puţin timp în urmă a pus pe perete un titlu cu aerul că a descoperit america, unde îi va îngropa ea pe toţi contestatarii, în general, pe cei ai recentului fnt, în special : DACĂ NU CONTEŞTI, NU EXIŞTI este marea descoperire a şefei tale, care a uitat de propriile compuneri în care contesta cu argumente şubrede şi într-o limbă română cu topica unui chinez pripăşit prin lumea lui caragiale. Doar un exemplu, din tonele care există pe zorick, avalanşa lui afrim, pe care o lauzi tu, a contestat-o chiar autoarea lui DACĂ NU CONTEŞTI, NU EXIŞTI, şi uite aşa a început să existe şi şefa de la zorick, care este campionă la săritul în bălţile textelor la comandă stînga-n prejur, fără urmă de logică. Aşadar, dacă m-aş lua după jalnicul titlu al şefei matale, te-aş trimite la plimbare cu dacă nu conteşti, nu exişti, bravo, alina, ai intrat în rîndul contestatarilor lui afrim de la zorick , care, dealtfel, aşteptau demult să intri în rînd, adică un gest de fidelitate faţă de stăpîn. Dar nu te pot lovi cu inepţia şefei tale, pt că AI TOT DREPTUL SĂ CONTEŞTI, pt că opinia în contradictoriu ţine de elementara igienă a unui spirit critic. Sper însă că-mi recunoşti şi mie dreptul de a cere oricărui contestar argumente care să nu sfideze logica, aşa cum faci tu în prezentul text, după modelul şefei de la zorick. Iar lipsa de logică nu se opreşte la GĂTITUL MINUNAT FĂRĂ SAVOARE, cu care ai vrut să striveşti visul lui afrim, da ai reuşit doar performanţa de a o pocni doar pe bunica ta, care, după spusele tale, toată viaţa ei v-a îmbuibat cu amestecături fără savoare. of of of, ca să vezi ce se întîmplă cînd te dai gurmand şi în realitate toată experienţa ta în gusturi şi savori se reduce la supa cu găluşte. Cînd o să am ceva timp, revin cu găluştele din fiertura lui alinuţa despre visul lui afrim, pe care nici un gurmand autentic nu le poate înghiţi. Pînă atunci, să nu uiţi, alinuţa, supercugetarea şefei de la zorick : DACĂ NU CONTEŞTI, NU EXIŞTI! Slavă domnului că există afrim, ca să existaţi şi voi. Pup pe toţi zoricii 🙂
yorick cel dilematic este afrim in travesti.
travestit intr-o tanti de la alt ziar. ma rog…si cornica de mai sus pute de profesionalism ca si tochitura sau tocana bunicii…
Apropo de identitatea mea, auzi Alinuţa, tu cine crezi că sunt? Dacă tot se zice că aş fi cronicar de la altă gazetă (deşi nu am scris niciodată cronică, doar cîteva texte promo, de amorul unui teatru la care ţin f mult; eu am o idee înaltă despre cronică, cînd voi scrie aşa ceva, vă anunţ să ştiţi unde să mă citiţi 🙂 aşadar, dacă tot se zice că sunt cronicar de la altă gazetă, hai alinuţa, să ne imaginăm că sunt chiar unul din cronicarii cărora ai vrut tu să le dai lecţii, de pildă Oltita Cîntec de la Suplimentul de Cultură. Respectabila Doamnă profesor Oltita Cîntec şi tînărul Dan Boicea sunt cronicarii care au scris despre postmodernismul din visul lui afrim. Recunosc, faptul că tu ai vrut să îi dai lecţii despre postmodernism şi teatru dnei Oltita Cîntec a fost găluşca din supa ta chioară pe care eu am refuzat s-o înghit. Adică, îţi construieşti PROFESIONISTA cronică pe patru termeni nenorociţi, extrem de uzuali – MINUNAT, GĂTIT, SAVOARE, TOCĂNIŢĂ – dovedeşti că nu eşti în stare să pui cuvintele astea simple într-un CONTEXT LOGIC, da asta nu te împiedică să le dai cu enormă şi comică sufiecienţă lecţii depre teatru şi postmodernism dnei Cîntec şi lui Dan Boicea, care au scris cronici limpezi-cristal, fără să se contrazică de la un rînd la altul, aşa cum faci tu. Dacă aş lua pe rînd fiecare găluşcă din fiertura pe care ne-o serveşti, ar trebui să scriu cîteva pagini despre impostura ta în materie de shakespeare. E suficient să mă opresc la faptul că tu incluzi la bancuri proaste accentele din limbajul meşterilor şi faptul că numele unuia dintre ei, bottom, s-a transformat în buculiţă culiţă, sugerînd că varianta asta ar fi o găselniţă din emisiunile de duzină pe care le urmăreşti tu. Păi măi, alinuţa, nu pretinde nime să fi citit originalul în engleză al piesei, dar, dacă tot te-ai apucat să scrii despre visul lui will, ar fi trebuit să ştii măcar despre enoooorma bătaie de cap pe care le/a dat-o traducătorilor limbajul colorat al meşterilor şi nu numai, despre nenumăratele variante la traducerea în ro a lui NICK BOTTOM , iar buculiţă culiţă este în acord perfect cu ambiguitatea acestui nume şi cu spiritul ludic la care îndeamnă shakespeare prin fiecare cuvinţel rostit de meşterii săi.
În fine, te las cu tocăniţa ta gătită minunat dar fără savoare, şi te rog să reţii că ai tot dreptul să nu-ţi placă visul lui afrim, că nici mie nu-mi plac găluştele din supele incolore şi inodore din teatrul ro pe care le înghiţi tu de voie de nevoie, de multe ori cu un servilism greţos. Eu n-aş fi avut nimica cu găluştele din fiertura ta, da, dincolo de aiuritoarea lipsă de logică din textul tău, cea mai tare comicărie care m-a făcut să reacţionez este asta : “Dar cum eu sunt mai obişnuită cu caietul cu reţete al bunicii, mă feresc de clasificări docte şi prefer să îi las pe criticii de artă serioşi să spună ultimul cuvânt.”
Măi, să fie, da cine sunt, domne, criticii de artă SERIOŞI pe care îi laşi tu să-şi spună ultimul cuvînt?!? Se înţelege, printre criticii de artă serioşi te numeri şi tu, ţi-ai spus ultimul cuvînt, iar măsura seriozităţii tale stă în caietul cu reţete al bunicii care găteşte ŞI MINUNAT ŞI FĂRĂ SAVOARE, nu mai contează că logica, săraca, e fără scăpare. Cu drag, oltita cîntec şi dan boicea, neserioşii cărora ai vrut tu să le dai lecţii despre shakespeare, teatru şi postmodernism, da te-ai înecat din prima în tocăniţa minunată şi fără savoare a bunicii 🙂
ati uitat s-o mentionati pe doamna Gabi Lupu,si nu e drept, ca l-a laudat cel mai mult ,chiar i-a organizat si balul travestitilor ,asa ca sa indulceasca putin esecul din FNT
Am citit cronicile mentionate inainte sa merg la spectacol ,aveam la intrarea in sala o singura nedumerire:de ce 3 ore fara pauza In timpul spectacolului am inteles de ce, se facea tandari mitul prea iubitului daca ramanea sala goala la pauza (cum s-a intamplat la Arad ):)
Deci asa arata impostura ? Alegi trei prieteni sa-ti faca laudatio ,citesc milioane de oameni ,si ce daca cateva sute vad spectacolul si striga :minciuna,penibil,grotesc ,sa va fie rusine!
As , sunt doar niste tampiti care nu inteleg opera marelui artist 🙂
Aroganta si impertinanta au si ele limite,nu poti minti la infinit ,acum tinerii il studiaza pe Shakespeare la orele de engleza ,sunt festivaluri ale liceenilor ,in limba engleza, si parol ca dau clasa acestui spectacol Spectacolul nu are legatura cu textul lui Shakespeare, si nici cu spiritul operei sale , nu trebuie sa fii critic de teatru ca sa-ti dai seama de asta
Felicitari pentru cronica, daca sunt si tineri care au curajul de a spune adevarul ,se pare mai exista speranta !:)
Nu o mentionează pe doamna Gabi Lupu fiindcă “yorick cel dilematic” este doamna Gabi Lupu însăși. Se vede după nerv.
oltiţa cîntec şi dan boicea sunt citiţi de milioane de oameni!!! ce mişto, brava la ei, merită!
măi, voi de pe ce pereţi citiţi, încă din titlu, alinuţa are o problemă cu termenul DOCT, zice ea, de postmodernism şi polemizează cu cei care şi-au construit cronicile pe termenul ăsta. gabi lupu nu a scris despre postmodernism. no, ca să n-o mai lungim, vă spui cine sunt : victor ioan frunză, bun preten cu gabi lupu, carele a scris muuult şi numa la superlativ despre frunzele mele teatrale, ce dracu vă faceţi că nu ştiţi, prea mă laudă fata asta în draci, sper ca tineri curajoşi, aşa ca alinuţa, să scrie adevărul şi despre spectacolele mele, ale maestrului ce sunt, victor ioan frunză, da nu p-acilea, că mă supăr …
hai, vă aştept pe toţi zoricii de serviciu să scrieţi fiecare cîte un rînduleţ despre cît de genială este alinuţa noastră, despre cît de ruşinos este visul lui afrim şi neapărat despre spiritul lui shakespeare, care vă bîntuie numa pe voi zoricii, în frunte cu alinuţa, că numa cine a cetit rezumatul visului, ăla de pe toate drumurile, ştie despre cele patru paliere ale visului, iar spiritul lu shakespeare zace răstignit pe palierele alea, mama lor de paliere, să nu le recunoască alinuţa, păi ce fel de vis e ăla fără paliere_?! vă las în palierele voastre 🙂
Orice s-ar zice cronica este foarte bună, din moment ce a avut atâtea comentarii! Iar pe tine, dilematicule, se vede că te-a ars rău la ficați.
Din păcate, dilematicul nu prea are dileme. El este precum Afrim: nu ştie unde să se oprească. Poate pentru că nu ştie de unde să înceapă. Un loc bun ar fi fost chiar aprecierile autoarei, care a subliniat din capul locului cît de puţin i-a lipsit spectacolului pentru a reuşi.
Să sperăm că autoarea va găsi cît de curînd supa cu găluşte şi ne va împărtăşi/recomanda evenimentul la timp.
Maria, draga mea brezană, tu ştii f bine cît sufăr eu că la cronicile despre mine, victor ioan frunză, nu comentează nime 🙁 Of of, asta înseamnă că textele la producţiile mele nu sunt aşa de bune ca ale alinuţei, tare mi-e teamă că de vină sunt spectacolele mele, nu inspiră pe nime. Da şi alinuţa, sărăcuţa, are şi ea UN SINGUR comentator, mare şi lat, pe yorick cel dilematic, că doar el a comentat cronicuţa, demonstrînd lipsa ei de logică şi substanţă. în rest suntem noi, zoricii de serviciu (de fapt unul singur multiplicat), care nu suntem în stare să zicem o propoziţiune coerentă despre conţinutul cronicii, iar yorick cel dilematic se distrează de numa numa, ca de fiecare dată cînd intră p-acilea. şi maria, draga mea brezană, vezi că ai mai spus chestia cu arsul la ficaţi de nu mai ţin minte de cîte ori, mi-ai garantat de prea multe ori că yoric cel dilematic e ars rău la ficat, păi ar fi cam trebuit să nu mai aibă urmă de ficaţi, să-şi fi dat duhul demult, da uite că este bine mersi şi rîde la soarele din critica ro, care este alinuţa noastră 🙂
Dragul meu Radu Afrim, sau Yorick cel dilematic sau Peter Brook (vezi articol Modreanu despre FNT pe artact) sau cum te mai semnezi tu cand ataci diferite persoane, esti la fel de penibil ca si cronica de mai sus.
Dragul meu Krzysztof Warlikowski, dacă dovedesc că nu sunt radu afrim, te rog să-mi spui cît eşti dispus să plăteşti 🙂 eu semnez într-un singur fel, hai două, la articolul de pe artactmagazine ai ghicit, am semnat peter brook, ca să intru în dialog cu tine, care semnai andrei şerban şi care o atacai într-un mod mizerabil pe cristina modreanu. Pe zorick semnez yorick cel dilemmatic, şi nici aici şi nici în altă parte nu am comis atacuri la persoane, cel mult m-am jucat imaginîndu-mi că în spatele unor nick-uri se ascunde un regizor sau altul, aşa cum îţi imaginezi tu, fără nici un temei, că aş fi radu afrim. Aşadar, cum să consider eu excesul tău de imaginaţie, atac la persoană ? 🙂 Altfel, te rog să citezi o expresie jignitoare care să poarte semnătura mea. După ce te hotărăşti cît eşti dispus să plăteşti, eu îţi spun adevăratul meu nume, pt că, dacă mă privezi de plăcerea de a mă juca p-acilea în spatele lui yorick cel dilemmatic, vreau totuşi ceva în schimb 🙂 cu mult drag, un simplu şi nenorocit de spectator, carele este în concediu şi nu îşi poate permite decît călătorii de astea virtuale, unde se distrează şi el cetind speranţe ale criticii ro
Dilematicu’ stă cu ochii pe yorick, citește articolele, urmărește fiecare postare, le ține minte și le fișează – apoi zice că yorick e o revistă neinteresantă. Face analize peste analize la cronica Alinei Epingeac, își face notițe și argumentează comparativ, apoi zice că textul nu e bun. Păi, dacă nu era demn de interes, de ce s-a mai căznit atât? Cât despre Cristina Modreanu, pot spune doar că NIMENI nu o poate “ataca mizerabil”; domnia sa e din alt regn.
Măi zoricilor, în numele sărmanului yorick şi al tatălui shakespeare, învăţaţi şi voi să dialogaţi, nu mai scrîşniţi aşa din dinţi de cite ori auziţi de modreanu şi afrim, deja ştie toată lumea că atacarea celor doi este un criteriu de promovare p-acilea şi de multe ori atacul ţine loc de program editorial. Pt mine sunteţi un caz patologic, de asta intru săptămînal p-acilea, să văz în ce stadiu a mai ajuns boala voastră pe afrim şi modreanu. Arătaţi din ce în ce mai rău, credeţi-mă, cînd vă hotărîţi să mergeţi la un consult, vă stau la dispoziţie, no, uite un prim indiciu despre identitatea mea, sunt un bun psiholog 🙂 Lipsa voastră de humor este davastatoare şi o inepuizabilă sursă de amuzament pt mine.
@G.F să ştii, sunt profund mişcat de îngrijorarea ta că nu am nicio dilemă, uite, are botez nişte dilemeeee de toată frumuseţea, mă mir că nu te îngrijorează şi starea lui. Vă enervează de numa numa că nu mă opresc, îmi pare rău, da eu cînd intru într-un dialog îl duc pînă la capăt, este un exerciţiu care face parte din profesia mea, ştiţi şi voi cum sunt psihologii, nu se lasă pînă nu scot la suprafaţă toate frustrările din pacienţii lor. Apoi, care este după voi rostul unei cronici, dacă nu ăla de a formula cîteva idei despre spectacolul comentat, idei CARE SĂ STEA ÎN PICIOARE, aşa cum cronicarul îi cere regizorului să construiască ceva care să nu îşi dea cu stîngu-n dreptu’. Ce vină am eu că speranţa criticii ro, alinuţa, îşi dă din prima propoziţiune cu stîngu-n dreptu, formulînd o idee completamente lipsită de logică? Cum se face că lipsa de logică a textului NU VĂ PROVOACĂ VOUĂ NICI O DILEMĂ, în schimb îmi reproşaţi mie gestul cît se poate de firesc de a-i cere cronicăresei EXACT ce îi cere şi ea artistului, nici mai mult nici mai puţin : INSPIRAŢIE/GRAŢIE şi MĂSURĂ. or ea s-a înecat în tocana bunicii cu aerul că înoată în ocean 🙂
Am citit cronica, mi-a placut la nebunie umorul autoarei, mai ales ca am vazut spectacolul si ma distreaza la nebunie cum cineva care semneaza Yorick cel dilematic se cearta de unul singur cu nu stiu cati oameni si ii acuza de patologic. E caraghios, atat am avut de spus, si dovada de sanatate mintala serioasa. Nimicuta patologic in ce scrie el. Absolut nimicuta!
he, he, yorick cel dilemtic este aidoma cainelui de paza. Nu al democratiei, ci al afrimocratiei. Zau ca nici eu nu pricep cum pot exista oameni care nu gusta, nici intelectual, nici emotional, opera regizorului cu pricina. Sunt multi, dar ar trebui sa se teama: Yorick cel dilemtic este aici, gata sa-i traga in tzeapa!
ionuţa-dănuţa-zoricuţa, ştiu, pt toţi zoricii dialogul este sinonim cu patalogicul. Tu zici că îţi place la nebunie cronicuţa alinuţei, fără să motivezi în ce ar consta frumuseţea nebună a tocăniţei minunte şi fără savoare a alinuţei. E dreptul tău. Eu am intrat în dialog cu alinuţa să îi spun de ce nu<mi place cronicuţa şi AM MOTIVAT DE CE. Imediat eternii zoricuţi de serviciu mă înconjoară ca pe maidan şi îmi dau în cap cu eternele lor replici, yorick cel dilematic este afrim in travesti, ba este gabi lupu, pt că aşa înţelegeţi voi dialogul, nu se poate ca pe zorick să intre cineva cu opinie diferită, dacă există opinie diferită la subiectele afrim, modreanu, atunci autorii respectivelor opinii nu pot fi decît chiar afrim şi uneori gabi lupu, pe care o atacaţi mereu, nu însă şi atunci cînd îl laudă şi pe patronul spiritual al zoricilor. (prezint scuze gabrielei lupu că m-am jucat cu numele ei pt a mă amuza de ipocrizia zoricilor, mai ales a unuia dintre ei). Eu revin şi încerc să mă apar la atacul vostru de maidan, e firesc să mă apăr, iar dănuţa-ionuţa zoricuţa de serviciu îmi spune că nu sunt întreg la minte că mă tot întorc, ar fi trebuit să tac şi să las să se înţeleagă că sunt ori afrim ori gabi lupu. Că aşa e NORMAL, e normal să accept că zorick este spaţiul unde se scrîşneşte din dinţi şi unde două personaje trebuie bălăcărite cu program. E suficient să amintesc că atunci cînd am comentat pe alte subiecte decît afrim şi modreanu, m-aţi lăsat în pace iar eu am putut purta un dialog în contradictoriu, fără să îmi dea nimeni în cap că aş fi afrim sau gabi lupu. Un ex. care îmi vine acuma în minte, pagina cu excepţionalul interviu cu cristi juncu, unde a fost o plăcere să dialoghez cu nici nu ştiu cine a fost, da nu contează, important a fost că nu am scrîşnit nici unul din dinţi. Comic este că un zoricuţ îşi închipuie că eu fac fişe la scrîşnitul vostru din dinţi, păi ce să fişez dacă voi reacţionaţi FĂRĂ NICI O VARIAŢIE? ce o fi aşa de geu să ţin minte aceleaşi şi mereu aceleaşi mîrîituri şi hăhăituri pe care voi le vînturaţi pe post de argumente. Aşadar, eu am avut ceva de spus nu doar la subiecte legate de afrim, nu e vina mea că voi săriţi în ACEEAŞI GAŞCĂ de nick-uri DOAR la subiectele afrim-modreanu. Obsesia e a voastră, zoricii. Pt că sunteţi mereu aceeaşi, săptămîna trecută v-aţi întrecut în atacuri la persoană la adresa cristinei modreanu, hai să mergem pe pagina aia şi o să vedeţi aceeaşi zoricuţi de serviciu, desfiguraţi de ură. Vă mai schimbaţi din cînd în cînd nick-urile, ca să păreţi mai multi, da nu păreţi mai mulţi, să ştiţi, deveniţi doar mai jalnici. Îmi pare rău, da sunteţi aşa de străvezii, uşor de recunoscut după ideile voastre puţine şi fixe. Pînă la urmă, ionuţa-dănuţa zoricuţa are ceva dreptate, cine încearcă un dialog în cloaca voastră, nu e în toate minţile. Vă las în cloaca voastră, să vă felicitaţi reciproc pt dialogul vostru SĂNĂTOS.