Poveste despre (a)normalitate

E vorba de un text norvegian contemporan, care a cunoscut deja laurii succesului. O dramatizare după romanul „Fraţii de sânge” a lui Ingvar Ambjornsen, care, după ce a trecut cu brio testul la Nye Teater din Oslo, a devenit scenariul unui film nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin. La Teatrul de Comedie din Bucureşti l-a montat Vlad Massaci.

elling-marius-florea-vizante-mihaela-macelaru-sandu-pop„Elling” e o poveste despre doi alienaţi. Prinşi într-un program de reintegrare socială. Şi între care se naşte o minunată prietenie. Dar, mai mult decât atât, e o poveste despre doi oameni care învaţă să descopere că lumea e făcută din oameni. Să spunem că montarea de la Sala Mare a Teatrului de Comedie are două atuuri. Un text care-i permite regizorului să se joace cu multele, infinitele sensuri ale înstrăinărilor lumii noastre, şi patru actori care îl susţin aproape fără greşeală: Marius Florea Vizante, Sandu Pop, Mihaela Măcelaru şi Şerban Georgevici. Dar montarea îşi găseşte ritmul de-abia spre jumătate. Nimic complicat în scenografia lui Andu Dumitrescu, un decor alb, simplu, care se doreşte multifuncţional, folosit mai ales pentru proiecţii. Imagini din exterior care curg ca-ntr-un videoclip, siluete, scări rulante, totul pe idee de „afară” care dă buzna în intimitatea „dinăuntru”. Fără să fie rea, soluţia pare pe alocuri uşor redundantă.

Aşadar, doi alienaţi primesc „în dar” un apartament social, la pachet cu indicaţiile preţioase pentru reintegrarea în viaţa normală… şi un asistent social care să le urmărească evoluţia. O secvenţă filmată de la începutul spectacolului, cu cei doi protagonişti surprinşi în spital, înainte de marea încercare, este introdusă de regizor ca o paranteză explicativă puţin cam lungă… Sunt amândoi o combinaţie de Don Juan cu Don Quijote, aterizaţi în secolul 21, şi rataţi, îndrăgostitul timid şi intelectualul-poet ratat. Doi oameni care nu vor să iasă din casă, nu pot să răspundă la telefon, pentru care lumea cu tot ce e dincolo de apartamentul lor e junglă, e deşert, e marele necunoscut. Doi oameni pentru care să meargă la cumpărături devine o aventură care echivalează cu vânătoarea de crocodili…, să răspundă la telefon, un exerciţiu de martiraj. Textul are momente de umor şi duioşie, pe care Marius Florea Vizante (Elling) şi Sandu Pop (Bjarne) le construiesc delicios pe scenă. Iar regizorul lasă povestea să curgă şi în spatele ei să se întrevadă alienările noastre de fiecare zi. „Elling” este macheta caricaturizată a unui univers în care incomunicarea face regula. Se râde şi se plânge în aceeaşi măsură. Eroii lui Ambjornsen sunt trişti şi caraghioşi deopotrivă, ca nişte copii siliţi să devină peste noapte oameni mari şi să înveţe într-o zi cât alţii într-un an.

Vlad Massaci nu complică inutil povestea, o desface doar din loc în loc încercând să-i multiplice sensurile şi să o facă să se suprapună mai bine lumii noastre. Instantanee. Elling ascunzându-se când sună telefonul. Bjarne sunând la linia erotică. Bjarne purtând-o în braţe pe vecina de deasupra, tânără şi însărcinată. Elling vorbind despre poezie, Bjarne îndrăgostit. Elling şi Bjarne vorbind despre sex, Elling şi Bjarne în stradă, în faţa fast-food-ului, trecând de la agonie la extaz pentru un sandviş cu şniţel, descoperind lumea, maturitatea… Elling dându-i sfaturi de viaţă lui Frank, asistentul social, Reidun, tânăra însărcinată care tulbură şi reconstruieşte universul. Elling şi Bjarne la spital, aşteptând să nască Reidun.

Şi un moment care închide în el întreaga poezie a textului, probabil scena construită cel mai bine. Invitaţia la masă. Mihaela Măcelaru, mai palidă şi mai crispată în secvenţa înregistrată de la început, în rolul doctoriţei, este extrem de sigură în Reidun. Delicată şi însingurată în acelaşi timp, păstrând o inocenţă care o salvează de ea însăşi, Reidun, aşa cum o construieşte Mihaela Măcelaru are ceva din frumuseţea Soniei lui Dostoievski. Stă între doi bărbaţi pe care-i simte „ciudaţi”, în felul diferite, unul o atrage mai mult, pentru că e mai aproape de lumea ei, pe celălalt îl admiră puţin, îi priveşte matern şi cumva, instinctiv, intră în jocul lor. Înghite şniţelul cu cartofi prăjiţi şi-i lasă s-o descopere. Şi, odată cu ea, lumea întreagă…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.