Povestea de la Ţăndărică

“Cică erau odată o babă ş-un moşneag: moşneagul de o sută de ani, şi baba de nouăzeci…” – zice-se la începutul “Poveştii porcului”, cea scrisă de Ion Creangă acum mai bine de un veac. Moşul şi baba din spectacolul de la Ţăndărică sunt însă tineri, mult mai tineri, ca şi întreg norodul de actori păpuşari şi marionetişti de pe scena teatrului. Fondată în 1945, instituţia ar fi, oficial, de vârsta pensionării, dar licorile magice pe care le-a băut de-a lungul acestor ani, i-au dat, pare-se, mult râvnita tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. O seamă de artişti de soi (nume celebre, dar şi tineri creatori) i-au trecut pragul şi au zămislit lucrări meşteşugite, cu care au colindat mări şi ţări. 

Chiar şi pândiţi de vigilentul Ochilă în anii cei răi ai Securităţii, artiştii au găsit calea de a rezista prin teatru, în vestitele “Nocturne de la Ţăndărică”. Iar în zilele noastre, deşi sala din Calea Victoriei poartă bulina roşie a vechilor Bucureşti, cea din Piaţa Lahovari este complet primenită şi se laudă cu 75.000 de spectatori pe an. “Căci la casa fără de copii, nu cred că mai este vreun Doamne-ajută!” – zice acelaşi Creangă… Teatrul Ţăndărică este, însă, o casă plină de copii, şi astfel binecuvântată.

Astă primăvară, un nou spectacol s-a adăugat repertoriului şi aşa îmbelşugat: “Povestea porcului” în regia lui Traian Săvinescu. Arădean la origine, profesor de chimie, dar şi regizor de operă, personaj relativ controversat la Teatrul de Păpuşi “Puck” din Cluj (acolo unde a montat cele mai multe spectacole), Traian Săvinescu aduce pe scena de la Ţăndărică un text clasic românesc, pe care îl adaptează cerinţelor speciale ale publicurilor, dar şi celor ale contemporaneităţii, împrumutându-i, pe alocuri, accente de musical autohton. Dacă ar fi să urmăm linia practicată de site-ul teatrului, am putea cita un paragraf extras parcă dintr-o teză de doctorat (cel puţin): “un spectacol bogat în metafore sonore, plastice şi literare. Sonoritatea arhaică a muzicii din Maramureş, energie potenţată de voce, ceteră şi alte instrumente de percuţie, induce un ritm şi o pulsaţie energică originale. Polifuncţionalitatea unor obiecte cheie (pătulul, lada de zestre etc.), mobilitatea lor, polisemantica obiectelor în general constituie şi ele piloni ai conceptului de construcţie regizorală a spectacolului” (!!!) Dar nu o vom face… Cum, de altfel, nu ne vom lăsa tentaţi nici de interpretarea simbolistică a basmului, ca variantă “modernă” a legendei lui Amor şi Psyche, sau ca “sinteză a principiului dublei puteri sacerdotale şi regale” (conform scriitorului Vasile Lovinescu).

În schimb, vom încerca a împărtăşi câte ceva din bucuria spectatorului (oficial) matur, la reîntâlnirea cu acea iluzie primordială a teatrului, cu misterul său, dar şi cu energia unei săli pline de copii, energie permanent transmisibilă scenei (şi invers), într-o veritabilă plăcere de a (se) juca. Spectacolul are darul de a iluziona până la faza inocenţei copilăriei şi până şi cei mai pricinoşi se vor surprinde urmărind cu sufletul la gură povestea – altminteri binecunoscută, dar şi transfigurarea acesteia după rigorile păpuşăreşti.

Cu “cântec, dans şi voie bună” începe reprezentaţia, cu toţi actorii pe scenă, “la vedere” – atipic, poate pentru un teatru de animaţie, dar perfect logic în succesiunea graduală a momentelor. Căci baba şi moşneagul cei sărmani şi făr’de copii vor trece într-o clipită de la stadiul uman la cel de păpuşi, inspirate şi adaptate după stilul japonez Bunraku. Personajele sunt susţinute de corpul sau picioarele actorilor, printr-o tehnică de mânuire ce nu mai este de mult un experiment pe scenele noastre, după cum recunoaşte regizorul (într-un interviu din ziarul “Adevărul”),  adăugând că “s-a ajuns aproape de limită, la tehnica digitală şi tridimensională, dar că nu totdeauna aceasta implică şi realizarea din punct de vedere artistic”. Nu este, însă, cazul spectacolului de la Ţăndărică, unde iluzia este creată prin personajele implicate în desfăşurarea poveştii, scenografie şi efecte scenotehnice. Cei şapte actori (şapte ca-n poveşti) – Ilona Hrestic, Florin Mititelu, Petronela Purima, Victor Bucur, Viorel Ionescu, Adrian Lefter, Graţiela Ene / Alina Petrescu – întruchipează de două ori mai mulţi eroi, iar păpuşile şi decorurile lui Marian Sandu făuresc o lume de basm românesc, cu toate trimiterile sale mitologice. Imagini şi scene frumoase cu vietăţile din ape, de pe uscat şi cele zburătoare, dar şi cu podul de aur pardosit cu pietre scumpe şi străjuit de copaci cu tot felul de păsări, peste care cade din cer o ploaie aurie…

Şi totul cu mult, mult umor – de replică şi de abordare a personajelor, acesta fiind şi principala “momeală” pentru adulţii prezenţi în sală. Nicio aluzie sexuală, nicio tuşă nelalocul său, despre existenţa cărora, în spectacolele de la Ţăndărică, s-a tot comentat cu furie în ultimul timp, de mai să blocheze net-ul… De altfel, regizorul Traian Săvinescu mărturisea în acelaşi interviu că nu îi plac invazia de nuditate şi vulgaritate în artă, şi nici cei care fac compromisuri pentru a atrage spectatori: „De ce trebuie să foloseşti termeni vulgari în spectacolele de teatru şi în toate genurile artistice, când în străinătate aceste tendinţe s-au consumat de peste 15 – 20 de ani?” Deseori ne întrebăm şi noi acelaşi lucru…

Umorul răzbate mai ales din scenele şi personajele ce capătă o importanţă sporită faţă de firul original al poveştii. Astfel stau lucrurile cu politica de la palatul împăratului (Bostan) şi relaţia acestuia cu consilierii privind spinoasa problemă a măritişului prinţesei (Pănuşa). Rolul negativ al vrăjitoarei ce ştie “toate drăcăriile de pe lume” este extins cu haz şi însăşi păpuşa e de mari dimensiuni, fiind mânuită de nu mai puţin de trei actori. Porcul în care aceasta îl transformă pe Făt-Frumos (precum Circe pe navigatori) ia forma unui purcel mic, gras şi vesel, iar locul omului credincios care îl atenţionează pe prinţ despre efectele soporifice ale băuturii vrăjite este preluat de un cal prietenos şi vorbitor (căci ce s-ar face Făt-Frumos fără calul său?). Regizorul nu intervine, însă, asupra “uneltelor năzdrăvane” cu care prinţesa o “mituieşte” pe vrăjitoare:  furca ce toarce şi vârtelniţa ce deapănă singure, tipsia şi cloşca bătută cu pietre scumpe şi puii săi de aur – toate din tezaurul dacic. De te întrebi (cu sinceră nedumerire) ce mai înţelege un copil preşcolar, dintr-un oraş al secolului XXI… Aceştia, însă, par mulţumiţi şi fericiţi să poată urca pe scenă cu flori pentru actori. Căci în final gradarea momentelor păpuşăreşti revine la stadiul iniţial, cu actorii din nou la vedere, sărbătorind cu veselie nunta prinţesei cu Făt-Frumos, trei zile şi trei nopţi, ca pe la noi. Şi, cum hâtru mai zice Creangă, “cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”…

Ş-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa.

 

Print

2 Comentarii

  1. Teodor Iorgulescu 13/06/2011
  2. Maria Zarnescu 13/06/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.