Poveştile lui Pippo Delbono

„N-aş putea să fac niciodată un spectacol care să nu se contamineze de propria mea viaţă”, este poate cea mai importantă mărturisire a lui Pippo Delbono. Sunt cuvintele lui Artaud, care, cu siguranţă, descriu sau sunt rezumatul perfect al formei de teatru pe care regizorul, actorul şi fondatorul companiei care-i poartă numele o practică. Pentru a treia oară în România, Pippo Delbono a venit la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu cu o producţie numită „Poveşti de iunie”.

A făcut parte din grupul lui Iben Nagel Rasmussen, unul dintre cei mai importanţi actori de la Odin Teatret, apoi a cunoscut-o pe Pina Bausch, iar spre sfârşitul anilor ’80 a înfiinţat compania care-i poartă numele împreună cu Pepe Robledo. Dintre actorii lui, o prezenţă cu totul specială este Bobo (prezent şi el la Sibiu), un surdo-mut pe care l-a cunoscut într-un spital de psihiatrie unde stătea internat de 45 de ani şi pe care l-a luat cu el, l-a „adoptat”. Câştigător al Premiului Europa pentru teatru, omul care face furori la Avignon, creator al unui teatru „personal” ce ar consta în „a-ţi aduce propria realitate pe scenă” – Pippo Delbono a făcut asta şi în Sala Studio a Teatrului „Radu Stanca”.

O măsuţă, un scaun, un microfon, sticla cu apă, un pahar şi el însuşi. Nu one-man-show este spectacolul „Poveşti de iunie”, ci mai degrabă un dialog cu el însuşi şi apoi cu sala. Sau o formă de mărturisire artistică făcută în public, ce s-ar putea rezuma la cele trei cuvinte pe care le rosteşte în final „homosexual, seropozitiv şi budist”. Dincolo de adevărul pe care-l conţin cuvintele şi dincolo de valoarea în sine a momentului artistic, Pippo Delbono transformă teatrul în altceva. Acel ceva pe care-l conţin cuvintele lui Artaud: „n-aş putea să fac niciodată un spectacol care să nu se contamineze de propria mea viaţă”. Sigur că este o demonstraţie de actorie, sigur că urmăreşte să producă un tip de emoţie specială, atâta vreme cât face recurs la adevăruri personale şi la întâmplări personale, sigur că textele din Pirandello sau din Sarah Kane capătă alte conotaţii aşezate în acel context. Povestea unui bărbat care iubeşte un alt bărbat şi care din dragoste pentru el îşi injectează heroină. Povestea unui bărbat care suferă până la marginea prăpastiei din el însuşi atunci când îşi pierde iubitul într-un accident.

Dar n-aş vrea să vorbesc despre această formă, acest nou trend de a milita artistic şi subtil pentru diverse minorităţi, căci frumuseţea sau poezia spectacolului lui Pippo Delbono trece dincolo de asta. Simplă, tristă, emoţionantă, o poveste spusă la microfon printre hohote de plâns şi hohote de râs şi câte o mărturisire disperată strecurată ca din greşeală printre glume… E fascinant felul în care creează o lume întreagă din cuvinte – rostite sau proiectate pe o pânză în spatele lui – trecerile de la o stare la alta, de la un gând la altul, de la un strigăt la altul, forţa, forţa fantastică de a transfigura suferinţa prin curajul simplu de a o rosti cu voce tare, din ce în ce mai tare, până se transformă în urlet, în lacrimă, în chin nesfârşit. Iadul, aşa cum îl face el să existe pe scenă… Disperare, moarte, suferinţă pură, Summertime, droguri, viaţă şi pe urmă descoperirea teatrului…

Ce rămâne după întâlnirea cu Pippo Delbono? Un sentiment straniu că teatrul sau ceea ce credeai că ştii despre teatru se zdruncină… şi o întrebare. Dacă teatrul se transformă în confesiune îşi pierde magia sau câştigă un alt fel de magie?!