Gata. Întreaga suflare a lumii teatrale s-a obișnuit ca de fiecare dată când sunt publicate nominalizările la premiile UNITER echipa de zgomote formată cam din aceleași 5-6 persoane să aibă de obiectat câte ceva.
Ba că jurații ar fi cam tot aceiași, ceea ce arată că ar fi “verificați”, “slugarnici”, oricând gata să răspundă la comenzi, ba că nominalizările sunt din cale-afară de previzibile, ba că ignoră ori nu acordă suficientă importanță teatrului independent și că nu empatizează cu condițiile eroice în care acesta încearcă să reziste, ba că sunt avute în vedere eminamente producțiile marilor companii teatrale, ba că favorizat ar fi numai canonul învechit al teatrului de artă, ba că pe liste nu s-ar regăsi decât aceleași și aceleași persoane care și ele nu fac decât să repete formule artistice specifice anilor ’70,’80,’90.
E drept, lumea teatrală a cam ostenit să plece urechea la strigătele din ce în ce mai răgușite, obosite și tot mai fără vlagă ale eternilor revoltați și revoltate care, având deja o vârstă, nu mai pot avea aceeași vigoare. Lumea teatrală s-a cam plictisit și s-a și lămurit și ce hram poartă contestarele de profesie. Creatorii adevărați și-au dat de mult seama că nominalizările, făcute de o echipă de trei critici, care sunt și ei oameni, nu au cum să fie infailibile, ci trebuie să treacă doar proba plauzibilității și să facă dovada bunei credințe a celor în sarcina cărora a căzut misiunea de a le face.
În plus, cum anul acesta lista nominalizaților este consistent împrospătată și aceasta doar fiindcă lucrul acesta a fost impus de realitatea teatrală, cum se găsesc pe ea și nume de spectacole și de artiști care ilustrează cu onoare și fără derogări de la criteriul valoric teatrul independent, taifunul așteptat nu a putut decât să aibă anvergura unui anemic vânticel de primăvară. Stârnit de o regizoare care, după ce i s-a dat iluzia că ar fi dat gaură în cer cu un minuscul, plăpând spectacol de nișă, și-a metamorfozat crunta deziluzie în denunțarea absenței de pe liste a creațiilor semnate de femeile-regizoare. Iar cum aceasta se întâmplă atât la nominalizările de la premiile Gopo, cât și la cele de la UNITER, mai mult ca sigur că sigur trebuie să fie ceva putred în Danemarca.
Desigur, nu contează că regizoarei revoltate chiar mai ceva decât erau odinioară personajele principiale din literatura bulevardieră de partid a lui Aurel Baranga și celorlaltor ființe la fel de gingașe și de ultrasensibile care i s-au alăturat spunând că de la Cătălina Buzoianu încoace nici măcar o singură femeie-regizoare nu a mai avut parte de recunoaștere și premii din partea breslei (de precizat că minunata doamnă Buzoianu nu a cerșit niciodată premii și nici nu a dat cu pumnul în masă atunci când nu le-a luat), le-a fost imposibil să dea măcar un singur exemplu de spectacol care ar fi fost omis de pe listă din cauza cecității nominalizatorilor.
Nu, nu importă valoarea, nici criteriile estetice! Ce sunt alea, să facă bine juriul să enumere vreo câteva, să îl supunem la un examen!, a clamat o cronicăreasă româncă tocmai din America. Adoptând o voce la fel de plină, de acuzatoare și de sigură pe sine precum era odinioară aceea a Mariei Banuș care cerea socoteală Americii ori aceea a vechilor tovarăși de la Secția de repertorii a Consiliului Culturii și Educației Socialiste. Valoarea poate fi oricând pusă între paranteze. Juriile au obligația de a crea ceea ce se cheamă statement.
Iar cum nu memoria, nici respectarea adevărului, cu atât mai puțin buna credință reprezintă punctul forte al felului în care se manifestă public etern nemulțumita doamnă critic, veșnic voiajoare între două oceane, însă foarte puțin cunoscătoare a ceea ce se întâmplă în teatrul românesc, îndeosebi în cel ce se face „dincolo de Chitila”, ci comportamentul de Miță Baston ce vrea scandal cu orice preț, desigur puțin contează că atât colega Monica Andronescu, cât și supraiscălitul au făcut parte din juriul ce a nominalizat acum vreo șase ani la categoria “Cel mai bun spectacol” montarea Gianinei Cărbunariu For Sale de la Teatrul Odeon. Notabilă și îndrăzneață realizare ce și-a adjudecat, de altfel, premiul. Iar acum doi ani tot noi am făcut parte din juriul care a nominalizat la categoria “Cel mai bun spectacol” Artists Talk de la ArCuB al aceleiași regizoare. Omițând însă să ne lăudîm că am fi creat astfel un statement. Am făcut doar ceea ce am crezut de cuvință că trebuie să facem. Fără să se gândim, precum odinioară cenzorii comuniști, la norme de reprezentare. Ca, de pildă, câte spectacole montate de femei și câte de bărbați se vor afla pe listă, câte abordează lumea marginalilor, câte problema luptei pentru pace și câte problema internațională.
La fel cum nici de astă dată nu vom cădea în greșeala de a ne pierde vremea cu reflecții despre cât de aducătoare de bani, de beneficii, de false glorii sunt pentru criticii ce se erijează în toboșari ai vremurilor noi alimentarea unor dispute sterile, deturnând de la menirea lor firească, aceea de a face spectacole, dacă se poate chiar spectacole bune, pe ultra-feministele noastre regizoare.