Încă un articol laudativ despre spectacolul “Artă” al Teatrului Bulandra nu poate fi decât o redundanţă, la aproape jumătate de an de la premieră şi după nenumăratele cronici bune scrise în acest răstimp. De la trimiteri imperative (“un spectacol de neratat”, “ce TREBUIE VIZIONAT”) – până la elogii superlative (“tot ce are mai bun teatrul românesc în acest moment”), “Arta” este povestită, disecată, analizată şi, mai ales, recomandată publicului consumator. Sigur că existau suficiente riscuri, inerente, pentru ca montarea să fie un eşec, dar parcă prea multe erau datele care să conducă un logic calcul al probabilităţilor către un succes previzibil.
“Apoi să le numărăm, coane Fănică”: mai întâi textul scriitoarei şi actriţei Yasmina Reza, un personaj fascinant al dramaturgiei contemporane, text multi-premiat în Franţa, Anglia, Statele Unite şi tradus în peste 30 de limbi. Dar n-am să povestesc subiectul, nicidecum banal sau snob, cum sunt adesea discuţiile despre artă, şi nici patetic, în care cade deseori psihanaliza prieteniei – ca sentiment. Vin apoi, la egalitate, regizorul Cristi Juncu, specializat deja în astfel de piese (par suficiente doar exemplele reuşitelor cu textele lui Neil LaBute), alături de cei trei actori distribuiţi în cele trei (şi atât) roluri deopotrivă principale – Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu şi Gheorghe Ifrim – familiarizaţi, la rândul lor, atât cu regizorul, cât şi unul cu altul. Dar n-am să comentez nici onestitatea regizorală (materializată în jocul celor trei), nici subtilităţile – în parte detectabile – din montarea de la Bulandra (din nou, pare suficient un singur exemplu: clasicului aparté devine o tele-comandare a publicului, cu tot cu schimbarea cheii de lumină). Nu mă voi opri nici asupra interpretării actorilor, amintind de buna şi vechea tradiţie a şcolii de teatru, cu aplicaţie pe comedia fără “trasul la public”, fără molfăieli verbale sau “cioace”, nici asupra tipurilor diferite de personaj sau relaţie pe care le construiesc (un medic, un inginer şi un “om bun la toate”, actualmente lucrător într-o papetărie). Lecţia transformării se petrece în mai puţin de două ore şi nu se aplică doar eroilor, ci şi spectatorilor… În fine, scenografia lui Cosmin Ardeleanu (aparent şocantă) completează lista datelor despre care vorbeam şi care conduc clar către un succes de public şi critică. Dar nici de data aceasta nu voi încerca să lămuresc sensurile unui decor-dioramă, în care sunt expuşi cei trei prieteni, ca într-un ecosistem căptuşit cu blană neagră, sintetică…
În schimb, voi cădea în păcatul mult hulitelor “discuţii de culoar” (faza incipientă a criticii impesioniste), mărturisind cu sinceritate (posibil atacabilă) că de mult n-am mai râs cu poftă la o piesă de teatru şi n-am mai părăsit sala cu o asemenea stare de bine. Pur şi simplu. La acestea se adaugă mirarea produsă de lipsa oricărei cronici negative, căci ne-am obişnuit ca unanimitatea să ni se pară suspectă. Suficiente motive, aşadar, pentru a folosi “Arta” ca pretext al unor întrebări auto-adresate, fără pretenţia unei analize originale sau didactice şi, mai ales, fără pretenţia unor răspunsuri dătătoare de soluţii sau a epuizării temei. Căci, aşa cum scriam, pare suspect ca atât spectatorul, cât şi actorul (cele două elemente definitorii ale teatrului, în viziunea lui Grotowski), “supravegheaţi” îndeaproape de “martorul” jurnalist, să fie molipsiţi de această stare de bine indusă de un spectacol. Şi nu pot să nu mă întreb, cu luciditatea unui spectator cu trecut, de ce pasă magică ar mai fi nevoie, pe lângă motivele enumerate mai sus, pentru a descoperi mult mai multe cazuri similare celui de la Bulandra…
E drept că noi, bucureştenii, trăim într-un oraş bezmetic şi cosmopolit (nu neapărat în sensul bun al cuvântului), ce nu cunoaşte cea mai bună perioadă a sa, şi la fel de adevărat e că trăim într-o lume a consumismului, dominată de marketing şi comercial. Dar, vorba unui banc, “e şi bine, e şi rău”… Sau, cel puţin, aşa poate fi. Căci tocmai într-o astfel de lume, mijloacele de realizare a “profilului consumatorului de teatru” sunt mult mai la îndemână decât în alte vremuri. Presa scrisă şi audio-video se bate în sondaje, ziarele îşi flutură tirajele, televiziunile se laudă cu “minutul cel mai vizionat”, iar radiourile nu mai fac faţă “valurilor” de primăvară sau toamnă, căci astfel se numesc studiile de audienţă, venind precum tsunami-ul şi prezentările de modă. Din acestea, însă, mai apoi, cu toţii îşi vor extrage acel fragment care să îi pună cel mai bine în valoare în faţa cumpărătorilor de publicitate şi, implicit, a consumatorilor. Deci mijloace există, institute de sondare a opiniei publice, de asemenea, şi, cu siguranţă, banii potenţialilor clienţi. Nu astfel stă situaţia în teatre, unde banii, atâţia câţi sunt, par întinşi precum un elastic între plata angajaţilor şi a colaboratorilor, producţia spectacolelor, cheltuielile cu întreţinerea, eventualele investiţii în refacerea clădirilor şi a sălilor sau măcar cârpirea lor. Ca urmare, de unde bani de sondaje profesionist realizate? Dar insist şi mă întreb de ce nu există măcar nişte încercări de a afla mai multe date despre profilul acestui tip de consumator sau, dacă există, cum sunt ele utilizate mai departe.
În urmă cu şapte ani, Teatrul Odeon realiza un studiu asupra consumului de teatru şi a percepţiei teatrului de către bucureşteni, pe baza unor sondaje legate de structura şi caracteristicile publicului, studiu ale cărui rezultate sunt încă publicate pe site-ul instituţiei. De asemenea, memoria de spectator mă trimite cu gândul la nişte chestionare împărţite spectatorilor Teatrului de Comedie, la sfârşitul anilor ’90, şi, ceva mai recent, celor ai Teatrului Naţional de Operetă “Ion Dacian”. Dar revin şi mă întreb dacă unităţile teatrale, în general, practică aceste sondaje şi, dacă le practică, în ce măsură le şi folosesc pentru a fabrica acele produse finale destinate consumatorilor. Concret: cât contează rezultatele lor – de la parametrii socio-demografici până la frecvenţa şi motivele pentru care merg bucureştenii la teatru, de la preferinţele artistice ale publicului până la factorii pragmatici, inerenţi acestui proces (informare, modalităţi de cumpărare a biletelor, ora de început / final al spectacolului, parcare etc.)
Din studiul Teatrului Odeon, dar şi din observaţia directă şi oarece investigaţii personale, putem selecta câteva informaţii: preponderenţa feminină a publicului, alcătuit în majoritate din adulţi (împărţiţi în două mari segmente de vârstă 19 – 28 şi 30 – 50 de ani), în special absolvenţi de studii superioare, cu o situaţie materială peste medie (caracterizată printr-un “venit pentru un trai decent”). În alegerea unei piese de teatru, actorii sunt elementul principal, cele mai multe opţiuni merg spre comedii, iar în ceea ce priveşte conţinutul, cel mai mult deranjează prezenţa elementelor de violenţă şi a limbajului de stradă. Majoritatea “subiecţilor” se arată interesaţi de posibilitatea cumpărării biletelor prin internet şi de existenţa locurilor de parcare. În plus, nu a dispărut interesul pentru spectacolele de matineu (actualmente aproape inexistente). În ceea ce priveşte sursele de informare, principale rămân publicaţiile specializate pe informaţii de loisir, internetul, relaţiile interpersonale şi afişele stradale.
Chiar dacă acestea nu sunt decât câteva date necesare despre “profilul consumatorului de teatru”, par totuşi suficiente pentru a-mi răspunde (măcar parţial) la acel “de ce?” declanşat de “Arta” de la Teatrul Bulandra. “De ce?” – pentru că, la rândul său, răspunde la mare parte dintre “nevoile” acestui consumator. Fără a resimţi lipsa unui epitet sau a unei caracterizări a spectacolului, ele pot fi uşor anexate: “decent” (precum traiul spectatorilor), “onest” sau “de bun simţ” (precum regulile de bază ale Clasicismului) şi aşa mai departe. Iar informaţiilor obţinute din sondaje li se adaugă, poate, o altă nevoie – ceva mai nuanţată de astă dată – generată de acea apetenţă confirmată pentru comedie. Şi sigur că ea ar putea naşte o altă întrebare: ce primeşte în acest sens publicul bucureştean şi cum face el faţă ofertei? “Dineu cu proşti”, “Sex on the bici”, “Pyramus & Thisbe 4 You” sau, în regim privat, “Take, Ianke şi Cadîr”, “Pluralul englezesc”, “Desculţ în parc”, “Avarul” sunt doar câteva dintre titlurile acestei oferte, ce îl pun la grea încercare decizională până şi pe “spectatorul avizat”. Cum faci diferenţa? Cum ştii cărui profil aparţii? Şi ce se ascunde, până la urmă, în spatele acestei sintagme-clişeu? Iată alte întrebări, la care voi încerca să-mi răspund într-un episod viitor.
Print