„Omul lui Dumnezeu cu năravul dracului”, își descrie la un moment dat Creangă personajul exotic, hazliu, călcător în străchini și dat naibii de norocos, Dănilă Prepeleac. Încă o entitate, încă un prototip cu vocație arhetipală din galeria humuleșteanului, adus în spațiul htonic de la Act, pornind de la umorul voios, adăpat de Ozana și mai ales de viile de pe dealurile din vecinătate, trecut prin disciplinarea baremurilor logic-ardelenești ale lui Cătălin Ștefănescu, spre a înfrâna eventualele excese (după transilvanul model „No, ha!”, vorba celebrului banc), reaprins în căutătura oltenească a lui Marcel Iureș, spre a se înturna de unde-a purces, peste munte de Humulești, acasă la pietreanul Alexandru Dabija.
Prepeleacul e un soi de prăjină cu crăci retezate scurt (mă îndoiesc că explicația asta e mai limpede, pentru un trăitor la oraș, decât aceea din DEX: „par cu crăcane scurte”; noroc că la Act prepeleacul e adus în spațiul de joc, pentru a evita confuziile datorate sonorității hazlii a substantivului), avere sigură și cam singură, la început, a aerianului Dănilă. Atâta doar că în spectacolul de la Act am fi mai degrabă la sfârșit de capitol, de trai omenesc și de sclavaj drăcesc. După patruzeci de ani de năimire în slujba monahabilului Dănilă, cei doi funcționari ai lui Scaraoțchi țin să încununeze eliberarea din robie punând la punct muzeul memorial Dănilă Prepeleac și albumul privind „viața și activitatea” acestuia. Ulterior, s-ar subînțelege, cele patru decenii i se vor scoate pe nas numitului, cu măcar tot atâtea veșnicii, în fundul iazului, unde s-a pierdut toporul și unde se găsește Sarsailă cu tot neamul lui cel întunecat. Atâta doar că „șopârcai cu cine șopârcai”, dar nici cu Dănilă nu șopârcai, cum ar veni.
O pereche de diavoli pun la punct strategia: unul clasic, așa-zicând, cocoșat și umil, isterizându-se uneori scurt și fără urmări, interpretat de Alexandru Voicu, și șeful lui de serviciu (birou, cazan), mai hârșit întru cele diplomaticești, dar cu aceeași lipsă de șanse, creat de Andrei Seușan. Cei doi draci office (promoteri, piari, dacă acceptați barbarismele fără a zice de dulce, ca-n Americanofonia celor de la Taxi) par, totuși, suficient de stingheriți (și stingheri) în costumele lor ca de ciocli, prea strâmte pentru niște coarne și cozi atât de mari (desigur intuibile, nu vizibile), și cu limbaj amintind de stupiditatea așa-numitei literaturi „motivaționale” ori „de dezvoltare personală”. Acest Dănilă Prepeleac intuit, proiectat și construit de Marcel Iureș, e însă un model de dezvoltare personală, îngrozind draci și cumnate, frați și megieși: altfel cum i-ar schimba pe minunații boi Mugurel și Ciucurel (cândva Duman și Tălășman) pe carul care merge singur (fie și la vale), carul pe capra exagerat de țupăitoare, capra pe gâsca în realitate gâscan și oricum prea gălăgioasă (mă rog, gălăgios), pentru a se alege în final cu o pungă, și aceea goală?
Dănilă al lui Iureș e un soi de cei doi moși din loja (nimic masonic aici, deși ceva mistere bântuie dracii ba legați la ochi și miruiți de le sar decibelii din cap, ba amenințați cu trimiterea buzduganului strădrăcesc la cimotiile de pe Lună ale lui Dănilă) Muppets Show într-unul singur, ba chiar trei din moment ce, cum ziceam, se adună laolaltă în athanorul alchimistului Dabija, praf din piatra filosofală a hohotului sănătos și a zâmbetului subțire, cules de prin Moldova, Oltenia și Ardeal. Un ironist plictisit care și le știe pe-ale lui, bombăne explicativ, bodogăne spre limpezire, mormăie moralizator întru lămurirea epicului imaginilor proiectate pe ecranul muzeal, se revoltă ridicând din umeri și aducând crucea din crăci găsite în pădure, de pe când cu însemnarea locului de monastire, spre groaza dracilor care nu suportă decât crucea promoțională, sclipind din leduri, made in China. Un aparent autohtonist, însă nu din motive programatice, doctrinare, ci pentru că pe aici pe undeva i-a fost dat traiul (bun, aurul dracilor se presupune că, mai apoi, l-a purtat prin toată lumea, dacă nu cumva asta e numai o reflectare a frustrărilor noastre, căci n-am apucat să chinuim nici măcar un singur diavol spre a-l stoarce de averi lacustre – las’ că e puțin probabil să avem candoarea prepelecească de-a o face), optând în organizarea propriului muzeu pentru potcoava ruginită a iepei, blănița iepurelui sprinter ori alifia din labe de urs, în locul artei și remediilor moderne, cu tot cu Marina Abramović, cu tot cu trimiterile la Byron și Shelley.
Observând cu obidă că, după patruzeci de ani, doar el a îmbătrânit (păi, nu mai bine lipseau banii?…), Dănilă, neavând turbinca lui Ivan, dar nelipsit de șiretenia acestuia, face apel la criogenie. Citându-l încă o dată pe Dan Teodorescu, o știm, „criogenia salvează România”, doar că nici Sarsailă nu e lipsit de cunoștințe electrotehnice (doar e băiat de corporație, am mai spus-o) și, cum orice aparat poate fi scos din priză… De unde și heblul.
Acum, ce e drept, nu vom ști care pe care, cine adică s-a scos (din priză): Dracul ori Prepeleacul? Mai degrabă aș putea paria de partea cui suntem. În cheie tragică, o voce din off încheia „Moartea lui Fulger” a lui Coșbuc cu „nu cerceta aceste legi…” Cheia spectacolului de la Act nu e departe, doar că e una colocvială, aproape de surâzătoarea bătaie amicală pe umărul bietului buclucaș muritor care, oricum ar fi, tot el rămâne sub vremuri, fie și (dacă nu: mai ales) sub specie aeternitatis. De-asta-l și aude Dănilă pe Dumnezeu (al lui, al lui Ivan Turbincă, al lui Marcel Iureș, al lui Moromete, al lui Dabija, pe o listă abia deschisă și mare cât lumea) lăsând sastisit să-i scape, în fața dilemelor fundamentale ale ființei omenești: „N-ai tu treabă.”
Teatrul Act
„N-ai tu treabă!” de Cătălin Ștefănescu, după „Dănilă Prepeleac” de Ion Creangă
Regia: Alexandru Dabija
Cu: Marcel Iureş, Andrei Seuşan, Alexandru Voicu
Print