Pe Raluca Rădulescu o cunoaștem de pretutindeni: de la radio, de la teatru, din cărți. Prezență candidă, împărtășind mereu o energie pozitivă, ea ascunde în bagajul amintirilor sale o pasiune nemărginită pentru ceea ce face, un spirit călător înnăscut și bucuria unor întâlniri cu oameni excepționali. Doctor în filologie și traducător, ea ne vorbește de mult timp la Radio România Cultural despre teatru, în emisiunea „Scena și ecranul”. Selecționer al FEST(in) pe Bulevard alături de Marinela Țepuș, Raluca Rădulescu și-a propus să ofere publicului de teatru spectacole de calitate, care au ceva de spus.
Destinul te-a purtat până la un punct prin tainele filologiei. Cum s-a născut „îndrăgosteala / îndrăgostirea” ta de teatru?
Îndrăgosteala… îndrăgostirea… dragostea de teatru… Cred c-am mai povestit că prima dată când am ajuns într-o sală de spectacol, pe la 4-5 ani, am văzut pe scenă o doamnă extrem de elegantă care a început, firește, cu „Bună seara!”. Iar eu m-am ridicat de la locul meu și i-am răspuns, cu voce sonoră de copil, cum fusesem învățată acasă că-i frumos: „Sărut mâna!”. S-a comentat mult episodul, iar când am ajuns să spun poezii la… „Cântarea României”, deja se făceau glume în familie pe tema asta, dar au fost doar câteva întâmplări trecătoare, într-o copilărie de anii ʼ80, într-un orășel de provincie. Ce știu foarte clar e că la 4 ani nu visam decât să fiu redactor la radio, deși nu știam prea bine ce înseamnă cuvântul respectiv. Și chiar am ajuns să fiu redactor la radio. De la bun început am înțeles că la radio trebuie să… știi să vorbești și că nu e de joacă. Întâmplarea mi l-a scos în cale pe uluitorul actor Constantin Cojocaru, de la care am învățat despre voce, vorbire, dicție, dar și despre teatru. Aveam 20 de ani și un actor cu atâta experiență comenta cu mine spectacole, scene, reacții, interpretări, soluții… Eram deja spectator de teatru, mergeam mult la Nottara pe vremea aceea, fiindcă era teatrul situat cel mai aproape de facultatea mea, din Pitar Moș, și aveam vreme, când se terminau cursurile la fără zece, să ajung până la fix în sală. Dar atunci am descoperit și celelalte teatre din București… cred că făceam, în paralel cu Facultatea de Limbi Străine, o școală de… spectator de teatru. Au venit apoi bursele de studii de la Moscova, unde nu m-am putut abține să nu merg la teatru, deși sigurele criterii de alegere erau titlul și numele autorului, așa că primul spectacol pe care l-am văzut a fost la Teatrul Armatei (sau ceva asemănător). Eram puțin speriată că nu voi înțelege prea multe, au trecut mai bine de 15 ani, dar încă îmi amintesc mirarea că totul era atât de normal și de firesc, că înțelegeam tot ce se spune pe scenă. Era o adaptare după Legături primejdioase de Laclos. Citisem cartea în franceză, dar vedeam un spectacol în rusă. Încă mai credeam că una e să vorbești la școală, cu profesorii, despre literatură și dramaturgie și cu totul alta e să înțelegi ce se spune pe o scenă… A fost momentul în care am conștientizat că și teatrul e… viață. Și că e tot cu oameni, despre oameni și pentru oameni. Deci și pentru mine. Și cum nimic nu e întâmplător, în curând sper să ajung să văd din nou acest text, pe care îl va monta, acum, la Teatrul de Artă din Moscova, celebrul MHAT, un regizor cu care am lucrat anul acesta la Nottara…
Care a fost spectacolul care te-a covins că teatrul e lumea în care ți-ai găsit locul?
Nu știu dacă a fost un spectacol. Poate Povestiri din zona interzisă de Svetlana Alexievici, care chiar vine zilele astea la București, acum e celebră, are un premiu Nobel, dar în urmă cu 13-14 ani nu știa prea multă lume despre ea. Un coleg de la Paris, regizor, dar care lucrează la RFI, monta un spectacol la TNB și m-a rugat să vin la o repetiție să îi ajut puțin cu pronunția numelor personajelor. Atunci am intrat puțin și în… bucătăria unui spectacol de teatru, despre care apoi am făcut un documentar pentru Radio România la împlinirea a 20 de ani de la catastrofa de la Cernobâl. Probabil că atunci am început să îmi doresc să văd mai mult teatru, să mă apropii de această lume. Scriam un doctorat pe imagologie, pornind de la literatura de călătorie, făceam o emisiune de călătorie, făceam emisiuni de limbă română și lucram pentru cea mai veche emisiune produsă de Radio România, încă din 1929: Universitatea Radio. Nu stăteam degeaba, nu mă plictiseam, dar cred că era și o perioadă plină de schimbări de tot felul, așa că, tot la invitația colegilor de radio, care aveau legătură și cu lumea teatrului, am ajuns să merg tot mai des la teatru, apoi la prima ediție a Festivalului Babel de la Târgoviște și apoi au venit toate, cumva, de la sine. La Târgoviște am cunoscut o altă lume. Oameni cu totul diferiți de cei cu care lucrasem până atunci, așa că… „m-am lipit” de lumea asta. Am continuat să merg la premiere, la festivaluri, apoi am început să fac scurte reportaje, relatări de pe unde mergeam și iată că acum am ajuns să realizez singura emisiune zilnică despre teatru și film din FM-ul românesc, Scena și ecranul de la Radio România Cultural.
La Târgoviște am cunoscut o altă lume. Oameni cu totul diferiți de cei cu care lucrasem până atunci, așa că… „m-am lipit” de lumea asta. Am continuat să merg la premiere, la festivaluri, apoi am început să fac scurte reportaje, relatări de pe unde mergeam și iată că acum am ajuns să realizez singura emisiune zilnică despre teatru și film din FM-ul românesc, Scena și ecranul de la Radio România Cultural.
Câți ani să fie de atunci?
Zece. Zece ani de când… vorbesc despre teatru la radio. Vreo douăzeci de când sunt spectator de teatru fidel. Vreo cinci de când la teatru e tot un fel de acasă…
Acum, activitatea ta se află la confluența dintre literatură, radio, teatru și dramaturgie. Dar, în diferite momente din carieră te-ai tot întâlnit cu creatorii ruși, realizând până acum nenumărate traduceri. Ce îi face pe ei atât de speciali și de pricepuți în artă, mai ales în teatru?
Nu știu ce îi face atât de speciali. Structura lor umană, sufletească, educația, școala pe care o fac, poate? Iar eu m-am întâlnit cu creatori ruși, cum spui tu, fiindcă sunt absolventă de filologie. Rusă și franceză. Așa se face că am tradus câte ceva din limba rusă (teatru și cărți de teatru) și m-am tot întâlnit cu diverși ruși din zona teatrului… Să-ți spun un secret? Acum traduc o piesă din limba franceză. Dar și asta e o întâmplare, că va fi montată tot de un regizor rus. Și dacă mă gândesc mai bine, ce cred eu că au special, sau cel puțin rușii cu care am avut eu ocazia să lucrez și să mă întâlnesc până acum, indiferent că sunt vedete chiar și în România (nu mai spun la ei acasă) gen Evgheni Mironov, Lev Dodin sau Rimas Tuminas sau tineri dramaturgi și regizori la început de carieră precum Irina Vaskovskaja sau Evghenia Berkovici sau oameni cu o carieră stabilă și serioasă în teatrul rus, cu premii și toate recunoașterile posibile, deși încă foarte tineri, precum Mihail Durnenkov, Dmitri Bogoslavski sau Roman Theodori, absolut toți, îmi dau seama, acum că mă întrebi, au într-adevăr ceva în comun: generozitatea (în limba rusă există două sinonime pentru generozitate, unul mai colocvial, folosit în mod curent și unul mai literar, pe care îl prefer fiindcă dacă ar fi să îl traduc… etimologic, ar fi „suflet mare”). Probabil că asta au în comun oamenii de teatru din Rusia, căci despre ei vorbim acum: au suflet mare. Nu se deschid ușor, însă, când îți acordă încrederea sau prietenia lor, e pe bune și e pe viață. Dar să nu crezi acum că la ei e totul numai generozitate și iubire. Nici pe departe. Din poveștile lor, înțeleg că școala de teatru rusă este extrem de dură și de crudă, chiar. Dar poate că tocmai așa se explică generozitatea?! Și poate că de-aici vine și… priceperea, abilitatea de a-și face meseria bine, fără compromisuri majore?!
Probabil că asta au în comun oamenii de teatru din Rusia, căci despre ei vorbim acum: au suflet mare. Nu se deschid ușor, însă, când îți acordă încrederea sau prietenia lor, e pe bune și e pe viață. Dar să nu crezi acum că la ei e totul numai generozitate și iubire. Nici pe departe. Din poveștile lor, înțeleg că școala de teatru rusă este extrem de dură și de crudă, chiar. Dar poate că tocmai așa se explică generozitatea?! Și poate că de-aici vine și… priceperea, abilitatea de a-și face meseria bine, fără compromisuri majore?!
Apropo de întrebarea lui Caragiale, este teatrul literatură?
Aș zice că teatrul e strâns legat de literatură! Aici ai apăsat un buton extrem de sensibil pentru mine în acest moment. Sigur că o piesă de teatru se poate citi, deci este și literatură, dar teatrul este și spectacol și fiecare montare cred că ar trebui să aibă propria versiune de text, propriul scenariu… propria literatură, dacă vrei. Eu una simt nevoia dramaturgiei de spectacol în acest moment în teatrul din România. În multe țări există bunul obicei ca textele importante să fie retraduse o dată la 10, 20, maxim 30 de ani. La noi însă se folosesc traduceri de acum 50-60 de ani, care mai mult încurcă decât ajută, dacă le luăm ad litteram. Dar dacă tot se montează acele traduceri vechi sau chiar piesele românești scrise acum o sută și mai bine de ani, cred că ar fi util să treacă mai întâi prin „lectura” unui dramaturg… de spectacol. E, cred, cel mai la îndemână, e practic… și se practică în toată Europa… Să ne gândim numai la spectacolele lui Ostermeier, de exemplu. Și uite, revin la ruși, Ostermeier a montat acum câțiva ani la Moscova, la Teatrul Națiunilor, Domnișoara Iulia, iar dramaturgia de spectacol e semnată de Mihail Durnenkov. Când am văzut spectacolul (o tot spun, dar nu mă pot abține să nu o tot repet, e în top 3 spectacole pe care le-am văzut eu vreodată!) nu-l cunoșteam pe niciunul dintre ei, dar mi-aș fi dorit să îi pot întreba tocmai despre munca asta din spate… Bun, acum îi cunosc pe toți, mi-au povestit cum se lucrează și m-au convins că e o soluție bună, o cale de urmat. Sigur că e greu să faci o traducere nouă și să îți asumi că mulți nu te vor crede că Cehov sună așa sau că poate suna și așa. Când am tradus Pescărușul, m-am întrebat, recunosc, ce e în capul meu, cum m-am trezit eu să mă pun cu Moni Ghelerter și cu R. Teculescu, pe care îi știa o lume… dintotdeauna. Acum cred că e firesc să fie așa. E legea firii. Nu „mă pun” cu ei. Doar trăiesc în altă epocă. Și peste 20-30 de ani va fi altă epocă și vor fi alți traducători, alte traduceri… sper să fie așa! Adică să rămână teatrul și puțin literatură, dar să rămână și viu, și în mișcare, și aibă parte, indiferent de mode și epoci, de montări memorabile.
Ce îți oferă teatrul în plus, spre deosebire de literatură?
Mie? Totul. Acțiunea. Viața. Spun adesea că dacă teatrul ar fi doar un text spus de actori, ar fi mai simplu să stăm acasă să citim, că facem economie de timp, de energie, de resurse. Și-apoi citind, fiecare dintre noi își creează în cap propriul spectacol, nu? Mergem la teatru să vedem… spectacolul din mintea altor oameni. Să vedem ce nu putem vedea fără ghidajul unui regizor, scenograf, coregraf, al actorilor…
Ai un autor preferat sau o replică favorită din dramaturgie?
Cum ar fi să zic că da, firește, Cehov? Prea… previzibil, nu? Mereu am zis că Cehov îmi place mai mult în povestiri, până am început să-i traduc piesele. Fiecare dramaturg e special în felul lui, fiecare piesă… are ceva. Din toate câte mi-au trecut prin fața ochilor sau prin… tastele computerului, am învățat ceva. Și câte replici nu mi s-au plimbat zile, săptămâni în șir prin minte, până le-am uitat… „Așa e și cu noi. Și pe noi o să ne uite. Asta e soarta oamenilor. Va veni o vreme când, ceea ce nouă ni se pare serios, valoros, foarte important va fi uitat sau va părea neimportant.” …că ai vrut o replică… îi aparține lui Verșânin din Trei surori. Va fi premiera peste o lună la Suceava și semnez dramaturgia acestui spectacol. Împreună cu regizoarea Catinca Drăgănescu l-am revizitat pe Cehov și ne-am împrietenit cu el, l-am adus puțin în vizită la noi, în secolul XXI.
Când am tradus Pescărușul, m-am întrebat, recunosc, ce e în capul meu, cum m-am trezit eu să mă pun cu Moni Ghelerter și cu R. Teculescu, pe care îi știa o lume… dintotdeauna. Acum cred că e firesc să fie așa. E legea firii. Nu „mă pun” cu ei. Doar trăiesc în altă epocă. Și peste 20-30 de ani va fi altă epocă și vor fi alți traducători, alte traduceri… sper să fie așa! Adică să rămână teatrul și puțin literatură, dar să rămână și viu, și în mișcare, și aibă parte, indiferent de mode și epoci, de montări memorabile.
Ești pretutindeni, în toate orașele din țară și uneori și în străinătate. Cât de mult trebuie să iubești ceea ce faci pentru a fi un călător atât de neobosit?
M-am născut călătoare… Am scris o teză de doctorat despre literatura de călătorie. Am făcut emisiuni de călătorie vreo 15 ani… Da, trebuie să iubești ce faci. Nu știu cât de mult… Ți se întâmplă în viață tot de felul de lucruri, ce să zic? Azi sunt la Satu Mare, mâine la Iași, poimâine la Timișoara, dau o fugă acasă ca să îmi refac bagajele și mă grăbesc la un festival în Polonia, la Amsterdam nu mai ajung, îl ratez pe Ivo van Hove, dar îl prind pe Alain Platel… Și între timp fac emisiuni de teatru, fac selecție pentru câteva festivaluri și traduc cât de mult pot, cum spuneam, fac dramaturgie de spectacol, traduc la repetiții pentru câte un regizor rus care montează în România… Uneori mă minunez și eu de mine… Anul trecut m-am dus de trei sau patru ori în decurs de zece zile la Sibiu ca să văd câteva spectacole la care lucrau studenții. M-au chemat și m-am dus. Luam un autocar pe la 7 dimineața, pe la prânz eram la teatru, seara târziu ajungeam înapoi acasă, la București, cu geanta pe umăr, că doar fusesem la… serviciu. Acum sună ciudat, dar atunci, nici nu mi-am pus problema că fac 600 de km într-o singură zi pentru o oră de spectacol. Nu știu cât de mult trebuie să iubești ce faci. Probabil 100%. Sau ceva mai mult. Și să crezi în ce faci și în oamenii cu care lucrezi.
Care sunt cele mai frumoase aspecte ale acestor călătorii?
Întânirile cu oamenii, fără dubiu!
Locul sau locurile în care te simți confortabil, aproape ca „acasă”…
Moscova, Sibiu, Timișoara.
Ce ți-au demonstrat despre zona teatrală aceste perindări prin lume?
Că peste tot sunt oameni faini. Că peste tot sunt probleme, orgolii, micimi, mârșăvii. Că toleranța, răbdarea și generozitatea sunt calități necesare și obligatorii când lucrezi în teatru. Că nimeni nu e indispensabil și toți suntem trecători. Că viața trăită în teatru poate fi fascinantă, dar e și acaparatoare și e bine să ai și o viață în afara teatrului…
Cel mai frumos teatru din România ți se pare…
Frumos?! Sigur că sunt frumoase teatrele din Oradea, Cluj, Iași sau Odeon-ul de la București. Mă fascinează, și după atâția ani, clădirea Operei din Timișoara, în care funcționează 3 teatre plus Opera… al cărei nume îl poartă. Abia aștept să se construiască noul teatru de la Sibiu…
Aproape că reușești să ajungi la toate festivalurile din țară, deși sunt atât de multe. Anul acesta ești unul dintre selecționerii „Fest(in) pe Bulevard”. Cum a fost experiența aceasta pentru tine?
Am văzut, încă o dată – căci am făcut selecția și anul trecut, și anul acesta pentru Festivalul „Toma Caragiu” de la Ploiești – cum e și… de cealaltă parte a baricadei. Acum pot să aplic zicala… ce ție nu-ți place altuia nu-i face. Mi se întâmplă să văd și multe lucruri care să nu-mi placă prin festivalurile astea multe pe unde umblu și parcă aș vrea să le evit, dar am constatat că nu e chiar așa de simplu. Și-apoi, mă străduiesc ca faptul că un spectacol m-a emoționat sau m-a evervat pe mine personal să nu conteze absolut deloc în această ecuație. Să mă gândesc pentru cine și de ce e important de adus într-un festival sau altul un spectacol sau altul. Care e miza? Care e scopul? De ce? Cine, ce, unde și de ce? Sunt întrebări care nu îmi ies niciodată din minte, căci rămân jurnalist. Și nu pot să încetez să mă auto-interoghez.
Am învățat că peste tot sunt oameni faini. Că peste tot sunt probleme, orgolii, micimi, mârșăvii. Că toleranța, răbdarea și generozitatea sunt calități necesare și obligatorii când lucrezi în teatru. Că nimeni nu e indispensabil și toți suntem trecători. Că viața trăită în teatru poate fi fascinantă, dar e și acaparatoare și e bine să ai și o viață în afara teatrului…
Cât de simplu ți-a fost să te oprești la un anumit număr (relativ mic) de spectacole?
Sunt puține? Nu, nu a fost simplu. A fost o negociere foarte serioasă, pe-alocuri dură, ne-au ajutat puțin la selecție și… rațiunile tehnice și aglomerația de festivaluri din perioada asta, așa că anumite spectacole nu au mai putut ajunge… Eu cred că selecția pentru FEST(in) pe Bulevard 2017 e o poveste pentru un interviu de sine stătător. Iar întâlnirea cu Marinela Țepuș și (mai puțin, căci am avut zone de selecție diferite) cu Narcisa Mocanu, a fost una din care am învățat și câștigat enorm. Am tot spus printre prieteni, dar acum cred că o pot spune și public, la început, m-a enervat teribil generozitatea Marinelei Țepuș, dar, venind mai des la Nottara și lucrând mai mult împreună, mi-am dat seama cât s-a schimbat acest teatru și prin câte faze de schimbare a trecut în ultimii 20 de ani, de când îl știu eu, și cum generozitatea, dacă devine un principiu de viață, dacă este organică (așa cum ar zice Stanislavski, că tot suntem la teatru) poate fi o armă în lupta necesară azi… de a rămâne, dincolo de tot și toate, oameni.
Are provincia de oferit spectacole mai bune sau la fel de bune ca producțiile din București?
Fără îndoială.
Din experiența semnificativă de până acum, un spectacol bun, ca să impresioneze, trebuie să…
…EXISTE. Să trăiască. Să fie viu, adevărat și cinstit. Și-atunci ajunge și la mine, spectatorul, iubitorul de teatru.
Print