„De ce râdem la teatru? O explorare practică a comediei fizice“ de John Wright, în curs de apariție în Colecția Yorick, la Editura Nemira, este o carte fundamentală despre genul comic și formele lui, precum și despre mecanismele râsului. Actor, regizor, profesor de actorie, John Wright le-a explorat câteva zeci de ani, punând sub lupă formele mai subtile sau mai grosolane ale comicului și dezvăluind uluitoarea creativitate a jocului. Despre arta comediei și știința de a juca, despre greșelile creatorilor, dar și despre reușitele lor cartea vorbește într-un registru accesibil, departe de prejudecăți înrădăcinate ale breslei. Mai jos, zece idei importante desprinse din volumul care va ajunge în curând în librării.
1.„Prefer să vorbesc despre râs, nu despre comedie, pentru că râsul e mai puțin conceptual și mai specific. Faci ceva într-un anumit fel și noi râdem sau nu, depinde de caz. E un contract simplu și nu e negociabil. Cu râsul știm exact cum stăm. Râsul e o monedă universală. Prin el stabilim o relație reciprocă cu publicul. Dacă nu râde nimeni înseamnă că nu faci comedie.“
2.„În adâncul sufletului, majoritatea dintre noi urăsc pe „oamenii frumoși“, din pricina a ceea ce noi nu avem, însă îi admirăm în același timp, fiindcă ne scot în evidență propriile aspecte atrăgătoare și ne oferă un ideal către care tindem. O viață de reclame TV ne-a învățat că oamenii frumoși sunt întruchiparea sănătății și a bunătății, dar bănuim în taină că ei sunt superficiali și lipsiți de inteligență și-i disprețuim și mai mult pentru superioritatea lor aparentă.“ Îi disprețuim și pe „oamenii urâți“, nu că ar folosi vreodată cineva un asemenea termen, deoarece ne fac să ne rușinăm când dezvăluim aspecte ale propriei persoane pe care am prefera să le păstrăm secrete. Însă „urâții“ ne fac și să ne simțim superiori, dându-ne ocazia să ne demonstrăm compasiunea și sensibilitatea. Unii se mândresc cu faptul că le recunosc atributele interioare, intuiția sau inteligența, deși în particular îi folosim ca avertisment pentru copii cu privire la „soarta crudă“, „pericolele vieții destrăbălate“ sau „puterea răului“. „Dacă se schimbă vântul, o să rămâi așa“, îmi spunea bunica ori de câte ori mă strâmbam.“
3.„Publicul vrea să vadă oameni adevărați pe scenă mai mult decât orice. Suntem atenți foarte puțin timp la trucuri și efecte, în schimb oamenii ne fascinează mereu. Vedem imediat la ce vă gândiți și ce simțiți acolo, pe scenă, și empatizăm cu toții în clipa în care recunoaștem că avem de-a face cu autenticul din voi. Falsitatea și prefăcătoria ne calcă pur și simplu pe nervi. Identificăm imediat falsitatea, pentru că voi sunteți de mii de ori mai interesanți decât orice ați putea să inventați.“
4.„Să plângi la comandă e o abilitate folositoare, iar lacrimile pot fi provocate în foarte multe moduri, dar acest exercițiu era doar vârful aisbergului. Același coleg îmi vorbea despre comedie ca despre o renunțare emoțională și spunea că e o clauză de reziliere pentru a evita sentimentele „mari“. Împărțea lumea între actori comici, pe de o parte, cărora le spunea „comedianți“, și „actori“, pe de altă parte, care se pare că erau foarte serioși, puteau plânge într-o clipită, se puteau conecta ușor la emoțiile lor și nu jucau în comedii. Iată adevăratul elitism în teatru: să consideri comedia veșnic incapabilă să fie profundă și, implicit, veșnic superficială și, în esență, trivială.“ Să nu ne facem iluzii: comedia poate să strice orice. Poate să demaște, să trivializeze și să „reducă“ orice la un idioțenie puerilă, care nu face mare lucru pentru a stârni râsul. Dar, fie că ne place sau nu, această distrugere e o știință, uneori o știință grozavă. Capacitatea comediei de a reprezenta un asemenea element distructiv constituie un motiv în plus să explorăm felul în care funcționează ea. Teatrul este un număr pe sârmă. Toți admirăm îndemânarea, grația și îndrăzneala celui care se urcă acolo. „Dar nimeni nu poate să fie atât de bun”, ne spunem în gând, „nimeni nu poate să fie atât de deștept“. Să recunoaștem: virtuozitatea solidă e plictisitoare. În adâncul sufletului, singurul lucru care ne face să privim mai departe e gândul că acrobatul ar putea să cadă de sus în orice clipă. Atunci am putea măcar să vedem ceva mai uman“.
5.„Întotdeauna poți să-ți dai seama dacă lucrezi într-un loc unde predarea actoriei e deficitară, fiindcă studenții vorbesc de parcă actoria ar fi un fel de activitate spirituală ocultă, pe care nu o înțeleg decât inițiații. Comedia înflorește într-o atmosferă degajată și plăcută: trebuie să fim convinși că suntem într-un loc unde putem să facem orice. Actoria de calitate are nevoie de exact aceleași condiții. Jocul nu înseamnă că munca e frivolă. Nici pe departe. Nu înseamnă decât că luăm jocul în serios. Jocul încălzește sufletul și liniștește mintea. E distractiv, eliberator, mobilizator și ne oferă acea combinație captivantă de implicare și obiectivitate care ne permite să creăm sensuri, să ne asumăm riscuri și să descoperim lucruri.“
6.„Cei mai buni actori pe care-i cunosc dispun de o agilitate ritmică extraordinară și nu mă refer numai la cei tineri. Chiar și cei care nu mai pot alerga încolo și-ncoace și n-au auzit niciodată de Lecoq, cei a căror idee de încălzire se rezumă la o țigară și un banc, pot să demonstreze o abilitate uimitoare de a trece de la un ritm la altul fără să se miște măcar de pe scaun. În definitiv, felul în care atingem ritmurile diferite are legătură cu metoda personală a fiecăruia.“
7.„Parodia ne învață să ne cunoaștem mai bine și să ne acceptăm mai mult. Este latura întunecată a comediei, în care râsul are biciul în mână – și doare. Dar ne face și să ne oprim și să gândim.În ipostaza ei cea mai bună, parodia spune adevărul, fără să facă vreun compromis; în ipostaza ei cea mai nereușită, ea este agresivă și banală. Parodia înseamnă comedia supraviețuirii. Prin intermediul său, avem de-a face cu autoritatea, nedreptatea, teama, prefăcătoria și stupiditatea.“
8.„O fi viața o vale a plângerii, totuși – trebuie să mai și râdem! Anarhia pare captivantă în reprize scurte, dar, în cele din urmă, vrem să vedem pe cineva cu care să putem relaționa, cu care să ne identificăm. Vrem să vedem pe cineva care poate să stea pe marginea prăpastiei în locul nostru, care să privească în abis și să pună întrebări pe care noi înșine nu avem curajul să le punem. În cel mai bun caz, clovnul reprezintă un testament viu al umanității noastre comune. În cel mai rău caz, este o bătaie de cap. Clovnul ne reamintește că, în adâncul sufletului, ne aflăm cu toții în aceeași stare de uluială. Clovnul transformă bizarul într-un lucru obișnuit și vine din aceeași sursă ca tragedia: din realitatea evenimentului. Ca orice eveniment tragic din viață, clovneria ne conduce către un punct de observație în care, pe moment, iluzia nu poate fi deosebită de realitate, iar noi avem impresia că ceea ce se întâmplă este real și că nu există nicio iluzie.“
9.„Renunțând la regulile convenționale, prin clovnerie poți descoperi plăcerea de a fi neascultător și gustul ingenuității ignorante. Acceptând posibilitatea ca în munca ta să apară haosul și anarhia, clovneria lasă imaginația să se dezvolte la capacitate maximă. În cel mai bun caz, clovnul reprezintă cheia unei lumi fără limite și, dacă-ți descoperi înclinația stăruitoare pentru teatru, devii o forță de care trebuie să se țină seama atât pe scenă, cât și în sala de repetiții. Numai atunci când accepți aspectele acestea întunecate ale teatrului și renunți să mai fii „ingenios“ sau „bun“, vei fi capabil să faci alegeri îndrăznețe și să-ți asumi riscurile imense ale actorului curajos și creativ.“
10.„Bufonul este un clovn diform; nu o creatură în tranziție, ca satirul, ci o ființă omenească „defectă“, una dintre micile greșeli ale lui Dumnezeu. Pe vremea romanilor, bufonii erau ciudați, absurzi și animatori uneori răutăcioși, considerați aducători de noroc și veselie în același timp. Istoricul roman Pliniu descrie personajul nerușinat Gryllus, probabil primul bufon menționat în istorie, cu „o înfățișare ridicolă“, probabil jumătate om și jumătate porc, care nu lua nimic în serios, nici măcar sensul în sine. Bufonul reprezintă parodia ființei umane; prea bizar pentru a fi luat în serios și transformând totul în batjocură.“
Print