Rătăcit printre idei

Alexandru Mâzgăreanu nu este doar unul dintre foarte tinerii regizori talentaţi din România de azi. El se numără, fără îndoială, printre puţinii preferaţi ai teatrelor bucureştene de stat, la care în general creatori abia ieşiţi de pe băncile şcolii au acces foarte greu şi foarte rar.

Se pare că Alexandru Mâzgăreanu i-a convins pe mai mulţi dintre directori că poate lucra spectacole de calitate, ceea ce a făcut într-un timp foarte scurt, dacă ne amintim de „Funcţionarii”, de A. P. Cehov, producţie preluată de Teatrul Metropolis. Recent, acelaşi regizor a scos la rampă „Purificare”, de Petr Zelenka, la TNB, creaţie superioară multor spectacole ale instituţiei-gazdă şi producţie selectată să participe la ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru.

Cu puţină vreme în urmă a ieşit la rampă şi spectacolul  „Pentru că pot”, de Arthur Kopit, la Teatrul Odeon. Despre acesta din urmă, la a cărui premieră oficială a asistat şi dramaturgul american, implicat într-un program realizat de Teatrul Odeon şi de The Lark Play Development Center din New York, nu se poate spune că s-a aşezat deja convingător pe scena de la Sala Studio. Artiştii par să caute încă drumul adecvat spre un spectacol care, deocamdată, nu este de impact asupra spectatorilor. Întâmplările şi personajele pe care le pune în joc piesa, plasându-le într-o poveste contemporană despre dispariţia vieţii intime, care devine o imposibilitate într-o lume dominată de nesiguranţă şi stăpânită de omniprezenţa tehnologiei care ne conduce sau, mai bine zis, ne distruge din umbră, nu au scos la iveală, cel puţin până acum, talentul regizorului.

Arthur Kopit a scris, de fapt, o piesă despre însingurarea omului de azi, dar şi despre însingurarea cuplului, fisurat de neîncredere. Soţii Elliot – Joseph, director de editură şi profesor, Joanne, absolventă de istoria artei, angajată la Casa de Licitaţie Sotheby’s – se trezesc brusc în situaţii ingrate, neprevăzute şi iremediabile. Ea, protagonista unei imagini care-o arată în amor dezlănţuit cu altcineva decât soţul, iar el, eroul unor materiale din care reiese un portret de pedofil. Ceea ce salvează piesa este ambiguizarea tuturor componentelor ei. Lipsa oricărei certitudini la nivel de personaj sau de întâmplare face textul lui Arthur Kopit interesant şi chiar atrăgător. Totul se desfăşoară sub semnul întrebării. Nu ştim, de fapt, cât de sincer este Joseph (Ionel Mihăilescu) şi dacă nu duce cel puţin o existenţă paralelă, aşa cum nu ştim nici ce face languroasa şi provocatoarea sa soţie (Elvira Deatcu) atunci când nu este cu el. Intruziunea necunoscutului în viaţa unor oameni cât se poate de obişnuiţi, creionaţi cinstit de dramaturg, aduce în prim-plan un tânăr hacker, Costa Astrakhan (Mihai Smarandache), un vinovat fără vină, cel care le încurcă – poate fără să urmărească un ţel precis – vieţile celor doi soţi.

Iată piesa, în linii mari, teoretic ofertantă şi pentru actori, şi pentru regizor. Însă în spectacolul care s-a jucat deja de câteva ori la Teatrul Odeon, totul pluteşte în ezitări care sigur nu fac parte din proiectul regizoral. Lipsa de ritm, soluţiile scenice previzibile (inserturile care întrerup planul principal al „acţiunii”), artificialitatea unor replici care nu se pot spune verosimil decât în engleza americană (oricât de bine şi de convingător al fi ele traduse în limba română) nu-i fac deloc bine spectacolului. Desfăşurarea trenează mai tot timpul, necunoscutul care ruinează vieţi se materializează din când în când în prim-plan, părăsindu-şi spaţiul de un albastru SF pe care i l-a construit, aproape pleonastic, scenografa Andrada Chiriac. „Apariţia” are toate datele să infuzeze o doză necesară de suspans, dar nu se întâmplă aşa.

Între imaginea-clişeu SF & fantasy şi latura de „om obişnuit” a hackerului, subliniată prin replici, Costa Astrakhan se conturează într-adevăr ca o entitate neterminată, duală, cu o identitate ce pendulează între sfidarea infantilă şi sfidarea malefică. Regizorul pare să fi apăsat nu pe latura „autistă” a hackerului, ci pe cea teribilistă, opţiune ce ar fi cerut o interpretare mai cu nerv, mai sugestivă, mai tensionantă.

La primele reprezentaţii s-a văzut că piesa ar fi avut nevoie de soluţii regizorale de forţă. Neexploatate scenic, elementele de thriller psihologic lasă spectatorul să umple toate spaţiile goale. Caracterul mult prea static al întregului construct scenic, inclusiv al interpretării, intrările şi ieşirile personajelor, lipsite de energie, nu susţin spectacolul. În schimb, coloana sonoră şi jocul de lumini, care par să fi avut parte de mai multă atenţie, suplinesc ceva din ce-i lipseşte manierei precare în care se spune povestea, dar nu salvează monotonia, inamicul public numărul unu al unui spectacol care se adresează publicului larg, vorbindu-i pe limba lui despre lumea lui. Nici pic de ironie şi nici urmă de umor în „Pentru că pot”, cu toate că patetismului piesei poate i-ar fi făcut bine să fie puţin diluat sau puţin nuanţat. Premisa poliţistă, rămasă la stadiul de premisă, este un fir călăuzitor de care spectacolul s-a rătăcit, mult prea ocupat fiind să-şi urmărească scopul. Şi, cum zice anecdota, când eşti mult prea încrâncenat să ajungi într-un loc, nu vezi ce e pe drum. Şi, de multe ori, pe drum e totul…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.