Răzvan Mazilu, în varianta „România liberă”

Uite că, la 29 aprilie, în plin Festival Shakespeare, cotidianul „România liberă” publică un interviu cu dansatorul şi coregraful Răzvan Mazilu. Potrivit şapoului, articolul se datorează spectacolului „Depeche Dance” de la Teatrul Odeon, care a avut premiera la 12 martie, adică acum mai bine de o lună şi jumătate. Contează? Contează, că cică suntem cotidian şi, teoretic, n-ar prea trebui să fim într-o întârziere aşa de mare. Nu-i nimic, veţi spune, mai bine mai târziu decât niciodată. Aşa şi-a zis înţelegător şi ramolitul de Yorick, amuzat de ce citeşte… Şi ce citeşte, mă rog, de-i aşa de amuzant?

Din prima frază află, de exemplu, o noutate: că Răzvan Mazilu, artist pe care bufonul îl stimează, „a fost adulat în toate rolurile pe care le-a avut, în toate personajele în care a intrat”. Ce ditirambi, domnilor, ce ditirambi! Uite că Yorick nu ştia cum stau lucrurile, deşi urmăreşte cariera artistului de peste 10 ani… Chiar „adulat”? Uite că nu mi-am dat seama că are succesul Mariei Callas, de pildă, că ea a fost „adulată”… Cât despre „personajele în care a intrat”, ce aş putea spune? „Urâtă vorbă, proastă vorbă!”, cum zicea Polonius, sfătosul din piesa aia faimoasă cu nefericitul prinţ al Danemarcei… O expresie din vocabularul copiilor faţă cu testele de capacitate sau cum s-or mai fi numind acum.

Apoi, mai aflu, tot din şapou (care trebuie să fie o prezentare din care să înţeleagă şi neiniţiaţii despre ce şi cine e vorba) că „Răzvan Mazilu este un ca­me­leon. Este un poet, un actor, un pas de dans, o imagi­ne, o umbră. Este un personaj din secolul XIX, un dandy, un rebel, un vizionar. Este omul din vis, care îţi deschide uşa către o altă lume.” O poezie, tot de clasa a VIII-a, care iubeşte conotaţia şi urăşte denotaţia. Prin urmare, cititorul inocent nu află că intervievatul este, de fapt, dansator şi coregraf. Deşi scrie la un cotidian, autoarea presupune, bag seamă, că tot norodul ştie cine e Răzvan Mazilu. Sau, cine ştie, poate că, fiind copleşită de admiraţie, uită de unele „detalii”, respectiv profesia intervievatului.

„Caută nod în papură”, asta vă spuneţi despre nesuferitul ăsta bătrân care iaca şi el, scârţa-scârţa pe hârtia virtuală. Ia să vedeţi măriile voastre ce urmează. O gafă care ar putea fi înduioşătoare, fiindcă vine din inocenţă şi entuziasm: „Prima dată când l-am văzut pe viu a fost acum doi ani în Umbre de lumină, primul spectacol la care am fost în Bucureşti. Nu credeam atunci că o să ajung să-l cu­nosc. La şedinţa foto pentru acest interviu, am avut o străfulgerare: el se uita într-o oglindă, eu l-am văzut pe Dorian Gray (şi nu am fost la spectacolul montat acum câţiva ani, deci nu se poate spune că m-am lăsat influenţată de acesta). În asta constă puterea lui Mazilu: te face să vezi ce nu e acolo, te face să-ţi imaginezi, îţi aduce chei pentru uşi pe care nici nu le bănuiai.”  Să-i acordăm circumstanţe atenuante pentru sinceritate, dacă o credem pe cuvânt? Şi să nu ne întrebăm – retoric, fireşte – cum se face că astăzi ajunge să facă interviuri cu personalităţi în ale culturii de pe la voi cineva care a văzut primul spectacol la Bucureşti acum doi ani?!

Şi uite ce înseamnă, dom’le, imaginaţia, literatura (chiar dacă demnă de verbul lui Rică Venturiano)! Deşi nu l-a văzut pe Răzvan Mazilu în „Portretul lui Dorian Gray”, după cum mărturiseşte cu aceeaşi dezarmantă inocenţă, autoarea îl priveşte în oglindă pe dansatorul nostru şi-l vede pe Dorian Gray! Ei, da, aşa ceva mai rar bibicule… Şi într-un cotidian! recunoaşteţi, e un material deosebit.

And so on and so forth, cum s-ar zice la mine acasă. Nu comentez chiar tot, ca să vă las plăcerea sau durerea de a citi cu ochii dumneavoastră nu atât interviul, cât şapoul în care e prezentat protagonistul (http://www.romanialibera.ro/arte/vedete/cameleonul-razvan-mazilu-se-intoarce-la-odeon-184785.html). Nu puteţi rata un intro kitsch despre cum Casa Monteoru (în care a avut loc şedinţa foto) „i-a cedat voluptuos” lui Răzvan Mazilu!

Într-un final, autoarea ne mai face o mărturisire, în acelaşi ton: a fost la repetiţia generală a spectacolului „Depeche Dance” (care i-a amintit de Geneză!), dar… nu a putut să stea până la capăt la capăt… Iată ce înseamnă să mizezi pe sinceritate sau să joci pe sinceritate…

Deci, doamnelor şi domnilor, sunteţi invitaţi să citiţi un interviu cu Răzvan Mazilu, realizat pentru „România liberă” de cineva care, printre altele, a văzut primul spectacol în Bucureşti acum doi ani şi, la repetiţia producţiei care trebuia să-l interese direct, în vederea materialului, n-a putut să stea „până la capăt”!