Regia bate valsul sau Reteatralizarea contemporană a operetei clasice

“Liliacul înfloreşte a doua oară” ar fi fost o altă variantă-parafrază pentru titlul acestui articol, cu referire directă, însă, la renaşterea Teatrului Naţional de Operetă “Ion Dacian” din propria cenuşă. Cenuşa buldozerelor care, în 1986, au distrus una dintre cele mai frumoase săli de teatru din Bucureşti – Opereta de la Podul Izvor, dar şi cenuşa incendiului din actualul sediu (anul 2004). Blestem sau providenţă? De multe ori se spune că, pentru a reconstrui ceva temeinic, trebuie să ai curajul de a dărâma vechiul de la temelii. Ori tocmai această dificilă sarcină i-a revenit lui Răzvan Ioan Dincă, atât în calitate de Director General TNO, cât şi în calitate de regizor. Deşi adesea controversat (şi ca manager, şi ca făptuitor scenic), acesta îşi îndeplineşte cu succes şi tenacitate sarcina asumată. Opereta trăieşte o nouă tinereţe la cei 60 de ani împliniţi, traversând o perioadă de prosperitate artistică. Lucrurile se mişcă bine şi constant, într-un ritm şi cu o seriozitate ce depăşesc de multe ori întâmplările din teatrele bucureştene. Iar noile premiere vin să o confirme.

“Liliacul” – spectacol regizat de acelaşi Răzvan Ioan Dincă – a revenit pe scena Teatrului Naţional de Operetă toamna trecută, în cadrul celei de-a treia ediţii a Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical “Viaţa e frumoasă!”. Compusă de Johan Strauss – fiul, în urmă cu mai bine de un secol (1874), “Liliacul” inaugurează aşa numita “perioadă de aur” a operetei clasice vieneze, dominată de ritmul valsului. Libretul scris de Karl Haffner şi Richard Genée are la bază o farsă (“Închisoarea”) şi un vodevil (“Revelionul”), dar acţiunea are ca punct culminant tot un bal vienez, căci “straniul” obicei de a marca trecerea anilor printr-o petrecere în miez de noapte putea cauza niscaiva probleme austriecilor ceva mai cumpătaţi… Cu toate acestea, opereta “Liliacul” figurează printre puţinele lucrări de gen care se joacă şi pe scenele de operă (mai ales de revelion), în România fiind reprezentată pentru prima dată la Teatrul Naţional din Bucureşti în 1891, în traducerea şi adaptarea lui Paul Gusty.

Noua montare a “Liliacului”, sub conducerea muzicală a lui Andrey Alekseev / Lucian Vlădescu, păstrează nealterată muzica lui Strauss, în schimb reinterpretează într-o versiune contemporană libretul faimoasei operete, aducând pe scenă personaje-tip ale prezentului. Regizorul mărturiseşte că a intenţionat crearea unui limbaj nou de expresie, nu doar o simplă actualizare de formă, iar rezultatul o confirmă. Viziunea sa propune un spectacol în spectacol (nu neapărat “teatru în teatru”), populat de marionete umane, adunate într-un adevărat “bestiar” actual. Corul capătă funcţia celui antic şi, instalat precum spectatorii în loji, comentează permanent acţiunile protagoniştilor aflaţi în lumina crudă a reflectoarelor. Iluzia vieţii îşi cere drepturile, oglinzile o reflectă, iar mitul lui Narcis este adesea citat. De altfel, regăsim o serie de influenţe culturale ce au marcat benefic echipa de creaţie, în realizarea bogatelor imagini scenice (decor: Angelo Linzalata, costume: Oana Botez, light design: Daniel Klinger, video design: Vinicio Bordin, măşti: Alexandru Rădvan şi David Şandor).

Modernitatea exegezei regizorale se face simţită încă de la începutul spectacolului, când interpretarea orchestrală a celebrei uverturi a operetei este dublată imagistic cu o scenă de teatru de păpuşi, derulând “pe repede-nainte” desfăşurarea întregii acţiuni, sub supervizarea personajului-cheie, artizan al întregii farse. În fundal, matricea de biţi din Matrix se transformă în note muzicale, ce iau mai apoi forma partiturii. Opereta poate să înceapă, căci, solidari cu regizorul, interpreţii joacă pe cartea curajului contemporaneităţii şi… câştigă!

Revenit pe scena TNO în rolul Eisenstein, actorul-tenor Alexandru Agarici pune la bătaie toată experienţa şi calităţile artistice adunate de-a lungul timpului, îmbinând într-o proporţie ideală viziunea modernă cu buna tradiţie clasică, şiretenia cu naivitatea personajului, peste care adaugă o doză sănătoasă de umor şi autoironie. Alături de el, în rolul soţiei Rosalinda, soprana Silvia Şohterus respectă aceleaşi proporţii şi, mai ales, vechea regulă teatrală a jocului cu partenerul de scenă, demonstrând, la rândul său, o frumoasă maturitate artistică. Într-o altă distribuţie, Tina Munteanu propune o variantă mai tânără şi neliniştită a personajului (în sensul bun al sintagmei), deplasând echilibrul relaţiei scenice către cea cu potenţialul amant, Alfred. Rolul acestuia dă prilejul unui act de cutezanţă actoricească tenorului Florin Budnaru, dar şi unei compoziţii comice atent lucrate de către regizor, până la nivel de detaliu vestimentar.

Mult râvnita partitură a subretei Adela, revine tinerei soprane Irina Ioana Baianţ, încă studentă la Conservator, dar promiţând o veritabilă carieră, bazată pe o voce cultivată şi un farmec personal molipsitor. În schimb, rolul lui Falke, “Doctorul Liliac”, este considerat unul ingrat în istoria montărilor operetei. Imaginat ca un geniu al răzbunării, personajul nu oferă nici de data aceasta interpreţilor săi (Cătălin Petrescu şi Nicolae Lupu) posibilitatea de a contrazice legenda, dar ne dă cu prisosinţă motive de a le admira performanţa într-una din scenele-cheie ale spectacolului. “Fraţi să fim…, fraţi şi surori…” sunt versurile care marchează momentul de vârf în aceeaşi istorie a punerilor în scenă, ocazie pentru regizori de a-şi expune întreaga viziune. Nici Răzvan Ioan Dincă nu face excepţie de la regulă şi, pe fundalul partiturii orchestrale a lui Strauss, dar şi al celei vocale susţinute de cor, figurează un “Liliac” ce îşi interpretează aria agăţat de tavan şi, precum un păpuşar, manipulează destinele marionetelor sale umane, angajate într-un dans aproape maşinal. Fantezia imagistică este dusă la maximum în orgia finală şi tăvălugul măştilor, când protagoniştii îşi arată adevărata faţă. Scenele de bal, culminând cu cele finale, sunt susţinute permanent de trupa de balet a teatrului, într-o coregrafie inovativ-modernă aparţinându-i lui Florin Fieroiu.

Nu întâmplător am lăsat la urmă două roluri ce prilejuiesc deseori creaţii originale. Personaj nodal în “Liliacul”, Prinţul Orlofsky este interpretat cu o forţă aparte de către Ernest Fazekas. Deşi partitura vocală este scrisă pentru mezzo-soprană (implicând un travesti sau existenţa unui contratenor), regizorul a preferat un actor compoziţional, care să cânte în falsetto întreg spectacolul, schimbând cu repeziciune şi uşurinţă registrele şi stările. Într-o altă distribuţie, Victor Bucur propune un tip diferit de nebunie a eroului, o variantă ceva mai cuminte, locală, de “prinţişor” contemporan, de club.

În fine, rolul gardianului Frosch, alt motiv de compoziţie comică (adesea narcisist conturată de varii interpreţi, în scopul unei reacţii imediate) îi revine tânărului actor Lucian Ghimişi. Acesta înţelege însă corect misiunea-i histrionică, făcând apel la scenele de film mut, din vremea în care comicul nu fusese încă pervertit de mass-media şi publicuri. Rezultatul: cea mai suculentă ciorbă de cazan dintr-o puşcărie, pe scena de la Operetă, şi un public satisfăcut.

De altfel, mă întrebam în urmă cu câteva luni, într-un jurnal al festivalului “Viaţa e frumoasă!”, care taler va atârna mai greu într-o virtuală balanţă a publicului (în acest caz – unul special, profund eterogen şi în continuă schimbare): reteatralizarea libretului şi inovaţia regizorală sau estomparea, pe alocuri, a celebrelor arii ale “Liliacului”, în favoarea imaginilor contemporane. Timpul şi omogenitatea întregii echipe de realizatori îşi spun, însă, cuvântul. Se pare, aşadar, că Răzvan Ioan Dincă a câştigat pariul şi că, de data aceasta, regia bate valsul!

Print

Un Comentariu

  1. miruna runcan 13/03/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.