Ar trebui să încep prin a vorbi despre „toate cărţile pe care nu le-am citit”, ca să împrumut o sintagmă de-a lui Umberto Eco şi Jean-Claude Carrière, toate cărţile pe care nu le-am citit… dintre cele semnate de regizorii români. Când am hotărât să facem un număr special despre regizorii care se îndeletnicesc ori s-au îndeletnicit cu scrisul a fost, în primul rând, pentru că ne-am dorit să punem în lumină şi cealaltă faţă a creatorilor de spectacole, iar, în al doilea rând, pentru că cele mai multe dintre studiile despre teatru de la noi le aparţin nu teatrologilor, ci regizorilor…
Alegerea volumelor a fost, în mod inerent, subiectivă, încercând noi să creăm o imagine de ansamblu şi mai plină de viaţă a „scenei” de dincolo de scenă. Studii complexe sau însemnări autobiografice, toate sunt călătorii în lumile unora dintre cei mai importanţi regizori ai secolului trecut şi prezent, unii dintre ei de renume internaţional, cum sunt Andrei Şerban sau Lucian Pintilie, al cărui „Bricabrac” a obţinut, în 2010, Premiul pentru Cea mai Bună Carte Străină, acordat de Sindicatul Criticilor de Cinema din Franţa. Dacă se spune despre regizori că sunt actori rataţi, cărţile lor dovedesc că pot fi scriitori împliniţi… Iar scriitura – zonă în care se simt uneori atât de fragili când lucrează pe scenă, „rătăciţi printre cuvinte”, şi încearcă să le îmblânzească şi să şi le asume – le devine prieten când se aşază faţă în faţă cu foaia albă, aşa cum o dovedesc toate cărţile despre care am amintit sau nu în acest număr.
Fini psihologi care desluşesc trăirile personajelor, deseori bine ascunse de dramaturgi, care doar le trasează regizorilor drumul prin „pădurea fermecată”, ca-n poveşti, cu firimituri de pâine (pe care păsările le ciugulesc câteodată înainte ca ei să ajungă la destinaţie), creatorii de spectacol descoperă farmecul cuvântului scris şi transformat în poveste…
Bântuiţi de efemeritatea artei lor, deopotrivă fascinaţi şi întristaţi de natura ei prea repede pieritoare, toţi regizorii scriu despre aventura personală în lumea teatrului, despre experienţe, despre mari şi mici descoperiri, despre întâlniri esenţiale cu oameni, locuri, cărţi sau piese de teatru. Volumele pe care le-am ales acum, dar şi cele pe care le-am lăsat deoparte, toate la un loc şi fiecare în parte trădează o relaţie „love and hate” cu teatrul, o patimă la fel de bine camuflată şi lăsată să se iţească, atât în textul autobiografic, precum „O biografie” a lui Andrei Şerban, „Jurnalul” lui Alexandru Tatos sau „Mnemosina” Cătălinei Buzoianu, cât şi în studiile aplicate, cum sunt „Elemente ale unei regii simple”, de Victor Ioan Frunză, sau „Cercul de aur” al lui Mihai Măniuţiu. Pe de altă parte, în „Bricabrac” se întâlnesc mai multe tipuri de scriitură: analiza de text, caietul de regie, confesiunea etc., cartea lui Pintilie mizând direct pe valenţele palimpsestice.
Propunându-ne doar să vă deschidem apetitul pentru a (re)citi scrieri care schimbă perspectiva asupra creaţiei teatrale a ultimelor decenii, am lăsat deoparte multe cărţi importante. Volumul confesiv al lui Liviu Ciulei, studiul despre commedia dell’arte al lui David Esrig, publicat cu mare succes în Germania, „Tragediile dublului” al lui Victor Ioan Frunză, „El, vizionarul”, antologia de texte scrise de Aureliu Manea, „Despre mască şi iluzie”, cartea lui Mihai Măniuţiu, toate ar putea face parte dintr-un alt număr special dedicat regizorilor scriitori. Lipseşte, poate, un studiu despre teatrul de după 1989 şi despre căutările lui, scris de un regizor. (Theodor Cristian Popescu are în pregătire o lucrare pe tema asta, aşadar, golul s-ar putea umple în curând…)
O constatare de final: dacă în critica româneească domină vocile feminine, e evident că cea a regiei e dominată de voci masculine. Singură, „Mnemosina” Cătălinei Buzoianu, muza cea misterioasă a memoriei, sparge gheaţa şi aduce în scenă şi în scriitura despre scenă un alt fel de a privi lumea. Iar felul în care o prezintă autoarea este descrierea perfectă pentru mai toate textele – o literatură cu totul specială, de altfel – pe care le-am reunit în acest număr: „Este o muză bizară (cam tembelă) în orice caz, misterioasă. Adesea încurcă lucrurile, aruncă fumigene, devine vicleană, imprevizibilă. Nu ştii când smulge cu forcepsul un adevăr adânc îngropat. Iar adevărul ei nu e niciodată limpede. Dacă te laşi în voia ei, dar altfel nu se poate, riscul e foarte mare. Graniţa cu ficţiunea devine labilă”.
Print