Rinoceri din cuvinte

Un spectacol-atelier, realizat de Cătălina Buzoianu cu masteranzii de la secţia de actorie a UNATC Bucureşti, împreună cu profesorii lor – Mirela Gorea şi Marius Gâlea – şi colaboratorii catedrei UNESCO a Institutului Internaţional de Teatru. „Rinocerii” lui Ionesco, născut din patru experimente diferite realizate anul trecut, cu distribuţii diferite din România şi din străinătate, şi lucrat la studioul UNESCO de teatru „Andre Louis Perinetti” din Bucureşti şi în cadrul Atelierelor internaţionale de la Sinaia, a fost prezentat săptămâna trecută pe scena Teatrului de Comedie.

rinocerii2E aproape jumătate de secol de când pe scena de la Comedie se jucau „Rinocerii” lui Lucian Giurchescu, o montare care a făcut istorie la momentul respectiv, cu Radu Beligan în rolul lui Berenger. Ce implicaţii avea atunci textul lui Ionesco nu-i greu de intuit. Probabil piesa cu cele mai multe sensuri politice dintre toate ale lui Ionesco, „Rinocerii”, aşa cum îl aduce în scenă astăzi Cătălina Buzoianu, vorbeşte despre un alt fel de rinocerizare… Nu politică, nu socială, ci mai degrabă structurală. Nu suntem rinocerizaţi din afară, ci ne rinocerizăm dinăuntru…

Regia construieşte un spaţiu în afara spaţiului, un nicăieri şi un oriunde, şi un timp în afara timpului, un nicicând şi un oricând. Cu personaje decupate ca din… „Alice în ţara minunilor”. Spectacolul se deschide cu o scenă în care actorii fixează lumea în care vor intra rostind didascalia. Totul se construieşte din cuvinte. Un oraş, biserica, o duminică de vară fierbinte şi oamenii din oraş. Se simte în aer dogoarea după-amiezii şi ceva din liniştea stranie şi tihna străzilor aproape goale. Atmosferă normală… Şi apoi, brusc, tulburarea „normalităţii”. În scenă „intră” un rinocer. Cuvintele şi gesturile personajelor din scenă decupează în spaţiu, într-o mişcarea reluată, cu încetinitorul, imaginea rinocerului care traversează sala. E uriaş şi invizibil şi se oglindeşte în privirile celor care-l văd. Ei îl creează, e proiecţia propriilor gânduri. Rinocerul se naşte din ei…

Nu e nici o poveste în povestea lui Ionesco. E doar un univers imperfect, ca toate universurile în care trăiesc oameni, şi care devine şi mai imperfect. Nu absurdul pătrunde în el, ci el intră în absurd. Încet, încet, treptat, lumea se umple de rinoceri. Cătălina Buzoianu se joacă puţin cu spaţiile, construieşte momente de teatru în teatru… absurdul devine prietenos.

Un microcosmos. Într-un birou, la fel de imposibil de încadrat în timp sau spaţiu, printre relaţii umane normale (?!) – amoruri secrete, invidii, frustrări, tristeţi – se iveşte rinocerul. Iar cuvintele lui Ionesco sunt de data asta decupate pe muzică. Dincolo de exerciţiul de actorie minunat realizat în sine, (de altfel, pentru interpretare ar trebui, cu siguranţă, folosite superlative şi i-aş aminti pe câţiva dintre ei, Filip Ristovski, Alexandru Zob, Daniel Haralambie) efectul este incredibil. Ritmul impune şi stranietate, şi normalitate fiecărei vorbe, accelerează clipele, istoria apariţiei rinocerului, pe jumătate cântată, se înfige adânc în gânduri şi sensurile se decriptează de la sine. Între râs şi plâns, se ţese şi spaima de rinoceri şi teama de celălalt. Iar dintre ele se naşte nevoia de rinocerizare. Din biroul – ca o machetă care rămâne goală, cu un scaun ergonomic pentru şef şi alte câteva scaune pentru subalterni – nu mai rămâne nimic.

rinocerii3De la o casă la alta trecerile se fac prin cuvânt. Spaţiul rămâne la fel. Undeva, în fundal, în spatele unui panou de pânză oamenii se transformă în rinoceri. Unul după altul.

Berenger (Marius Gîlea), timidul trist şi inadaptat, e martorul transformărilor tuturor. Vede cum pe rând colegi, oameni din oraş, devin rinoceri, cum armata de rinoceri copleşeşte totul. Îl vede pe Jean, prietenul cel mai bun, cum se schimbă încet, cum trupul şi chipul i se modifică, vede cum gândurile îl părăsesc şi dispare încet în spatele unei măşti… Scena este tulburătoare. Alin State, undeva la limita dintre balet şi magie, se topeşte şi se recompune, îşi schimbă chipul, corpul, vocea.

O vede apoi pe Daisy (Alexandra Fasolă), pe femeia de care îndrăgostit, cum cedează treptat tentaţiei de a fi ca toţi ceilalţi. Şi apoi dispare, copleşit de numărul celor care invadează lumea. Cercul s-a închis. Inadaptatul a rămas în afară…

În alb şi negru – ca un joc de şah cu personaje-piese pe jumătatea albe, pe jumătate negre –  povestea Cătălinei Buzoianu, vorbeşte despre înfricoşătorul mecanism al capcanei pe care în faţa tuturor o poate aşeza „celălalt”. Sau nevoia de a fi (ca) celălalt. Sau, mai exact, despre rinocerul-capcană din noi înşine.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.