Dincolo de metafore genral valabile, lumea chiar e o scenă, iar noi suntem într-adevăr actori. La modul cel mai propriu. Împrumutul limbajului de specialitate în domenii deloc artistice a făcut ca astăzi să avem actori politici, teatre de război şi ieşiri la rampă – fraze care încet-încet se înscriu într-un limbaj de lemn gazetăresc, forme fără fond, dar care sună doct. Lăsând derizoriul la o parte, e adevărat că, rând pe rând, în viaţă schimbăm roluri cu o rapiditate de care nici chiar noi nu suntem conştienţi.
Rolul nostru social e dat de „cetate” – mai exact de aştepările celorlalţi. Interacţionând cu terţe persoane, comportamentul nostru se ajustează în funcţie de raporturile dintre noi. În acestă fracţie intră doze diferite de emoţii, statut social, empatie, condescendenţă, profesionalism etc. Relaţia dintre două persoane se află într-o dinamică generată de acestă pluralitate de factori. În termeni artistici, aş numi-o „work in progress”. Plecând de la partitura dată de statutul relaţiei, rolul se dezvoltă în funcţie de personalităţile celor implicaţi şi de trăsăturile care îi definesc pe fiecare în parte. Între o mamă şi un fiu, de exemplu, relaţia porneşte de la premisele stabilite de însuşi punerea în situaţie – ceea ce se aşteaptă de la fiecare: fiul îşi iubeşte, respectă şi ascultă mama, iar aceasta îl iubeşte, ocroteşte şi îndrumă la rândul ei. De la acest punct 0 are loc un proces asemănător celui scenic. Fiecare îşi intră în rol cu un anumit scop, în numele căruia acţionează, întâmpinând posibile obstacole pe parcurs, până când, la un moment dat, se ajunge la o rezolvare, un echilibru.
Complexitatea vieţii cotidiene e dată de multidudinea de roluri pe care le interpretăm. Ele coexistă în fiecare moment în noi, însă nu se manifestă concomitent. Când ne asumăm un rol, celelalte rămân latente – rămân în aşteptare şi se activează instantaneu în momentul în care situaţia o cere. La birou, un manager primeşte un telefon de la soţie – pe parcursul convorbirii încetează să mai ia decizii, să mai conducă şi să coordoneze; devine soţ şi tată, pentru ca, imediat ce închide telefonul, să îşi reintre în atribuţii.
Această „schizofrenie” se datorează oglindirii persoanei în ceilalţi. Fiecare „celălalt” se raportează la noi diferit şi are aşteptări diferite. E poate facil să credem că suntem suma părerilor celorlalţi despre noi – că fiecare persoană cu care intrăm în contact ne oglindeşte şi asamblând toate aceste reflexii obţinem o imagine aproape de ceea ce reprezentăm de fapt. Spun că e facil pentru că aşa nu mai suntem răspunzători de ceea ce suntem – reflexiile puse cap la cap sau suprapuse vorbesc în numele nostru. Trist e că odată cu abandonarea dreptului la autodeterminare acceptăm ca adevăr general valabil o impresie – colectivă, e drept, dar impresie. Oglindirea nu poate să fie fidelă până la capăt, intervenind în instrumentul de receptare şi personalitatea, intuiţia, gândirea, cultura generală, în fine, tot ceea ce constituie oglinda celuilalt. Aşadar, suntem totalitatea oglindirilor nostre imperfecte în raport cu noi; prefăcute de accepţiunea mai mult sau mai puţin fidelă a unui celuilalt multiplicat. Îndrăznesc să spun, aşadar, că persoana nu e totalitatea rolurilor, ci ceea ce rămâne când rolurile încetează să mai fie jucate.
E greu de definit dacă persoana există în afara rolurilor pe care le joacă – se poate la fel de bine să fie tot rol şi ceea ce se întâmplă când stingem lumina şi punem capul pe pernă. Dar, oricât de incomfortabil ar fi, e mai just să cântăreşti omul în afara rolurilor pentru ca abia apoi să îi completezi portretul cu eurile sale obiective. Cel mai greu e să răspunzi la întrebarea cine eşti tu. Întotdeauna răspundem prin funcţii, atribute, nume, statut social. Nu ştim cine suntem de fapt pentru că de prea puţine ori ne percepem în afara rolurilor. Iar dacă vrem să o facem, automat intrăm în mecanism şi jucăm rolul celui care efectuează o introspecţie, devenind astfel nesinceri în raport cu noi înşine şi perfect devotaţi rolului, aşa cum o facem de fiecare dată. Vorbind la modul ideal, fiecare în parte e mai întâi actorul şi apoi rolul. În viaţă, însă, actorul e foarte rar în afara rolului.
Pe scenă lucrurile stau altfel. Aparent mai uşor. Un actor joacă un singur rol. Din punctul de vedere al pubicului lucrurile sunt clare: actorul X joacă Hamlet. Pentru actor, în schimb, intervine o dublă schizofrenie: el, omul, joacă rolul de actor care îl joacă pe Hamlet care în cadrul piesei are diverse roluri în raport cu fiecare personaj în parte.
Actorul pe scenă nu poate exista decât în relaţie cu celelalte personaje. Acţionând. Spre deosebire de viaţă, pentru ca un spectacol să fie de interes pentru cel din sală, trebuie să existe conflict. Aşadar, personajul există în măsura în care face ca acţiunea să meargă mai departe. Cunoaştem un personaj pe scenă doar prin ceea ce face – există, bineînţeles şi situaţia când personajul e caracterizat prin ceea ce spun celelalte personaje despre el sau prin autocaracterizare. Personajul, mai mult decât persoana civilă, e suma părerilor celorlalţi. Nu există în afara impresiilor. E o ficţiune animată tocmai de ceea ce cred cei care intră în contact cu el – celelalte personaje şi spectatorii. La fel şi actorul care îl interpretează e perceput în societate prin prisma celui mai bun rol al său. Pot spune astfel, extrapolând, că noi suntem percepuţi de către ceilalţi ca fiind cel mai bun rol al nostru.
Diferenţa dintre scenă şi viaţă e majoră şi, totuşi, putem înţelege viaţa prin intermediul scenei. Mergm la teatru să ne emoţionăm condiţionat şi doar acolo, într-un mediu controlat, acceptăm, ba chiar ne dorim, să ne confruntăm cu situaţii limită. În întunericul sălii suntem cel mai aproape de renunţarea la rol. Nu ne vede nimeni şi reacţionăm aşa cum vrem la o poveste care se petrece în timp real în faţa noastră. Poate că aceia suntem de fapt – spectatorul de teatru în momentul în care se stinge lumina.
Pe de altă parte, actorul e cel care are posibilitatea de a fixa rolul atunci când este pe scenă. Dacă în viaţă pendulăm între diversele roluri în mod aleator, pe scenă lucrurile sunt foarte clare. Ştii cine eşti – Hamlet şi ce presupune asta. Ţi se spune cum să fii Hamlet. Ştii cum eşti văzut de ceilalţi, ştii exact când şi cât interacţionezi cu fiecare. E matematic. Surpriza şi farmecul spectacolului vin tocmai din empatia creată cu spectatorii aflaţi în afara oricărui rol –„ minciuna” perfectă se îmbină cu sinceritatea spectatorilor care au renunţat la toate măştile.
Teatrul e viaţă ridicată la putere, viaţa pusă sub lupă, iar sala e viaţa văzută printr-un ochean întors. Împreună dau imaginea cea mai aproape de adevăr a celor care acceptă convenţia. Nu există adevăr în afara convenţiei, nici în teatru şi nici în viaţă. În sală şi pe scenă, însă, acceptând cu toţii aceleaşi reguli, putem spera şi la puţină autenticitate.
Print