Să demolăm cu drag şi spor

Există, dragii mei care credeaţi că m-am lăsat purtat pentru totdeauna pe aripile verii şi plecat pe vecie în lumea umbrelor şi a fantasmelor, de unde m-au scos şi m-au scuturat de praf oamenii de la această revistă care-mi poartă cu autoironie numele, aşa-zici critici pentru care totul şi toate sunt jalnice. Li se umflă venele de dezgust când vorbesc despre cei care aspiră la laurii vani ai scenei, regizorii tineri sunt doar nişte orgolioşi frustraţi, scenografii sunt, ce să mai…, mai mereu neinspiraţi etc. Totul pute, ca să mă exprim în pitorescul vocabular neaoş, totul se destramă, arta teatrului se duce pe apa sâmbetei, că tinerii nu se ridică la înălţimea ei.

Imagine realizată de Adriana Grand

Şi mai ales la înălţimea aşteptărilor criticului aspru, care veghează vigilent să nu care cumva să încurajeze pe cineva. Cleveteala distructivă, care nu contextualizează, nu este, se-nţelege, critică, care înseamnă mult mai mult decât impresii adunate într-un jurnal de concurs, document care trădează în primul rând superioritatea pe care şi-o arogă, poate inconştient, observatorul venit să muştruluiască şi să dea lecţii de artă. Lipsa de empatie poate fi uneori lipsă de etică, zicea nemuritorul Gambeta şi zice şi nemuritorul bufon odată cu el. Da, scurt cuvânt, „etică”, dar cu o bătaie atât de lungă… Lipsa de eleganţă, în schimb, nu este deloc apanajul atitudinii tranşante, ci se apropie adesea de o obtuzitate care nu face bine artei şi nici observatorilor ei atotştiutori, cărora le place paiul din ochiul altora sau chiar din ochii tuturor celorlalţi. „Nu a reuşit să convingă”, „dovedea o proastă pregătire şi îndrumare…”, „se zbânţuia jalnic prin scenă,” „penibilă a fost tratarea probei impuse”, consemnează neîndurătoarea comentatoare Ileana Lucaciu pe blogul personal. Da, posibil ca mai tot să fi fost dezamăgitor la cea mai recentă Gală HOP, posibil ca participanţii să fi nu fi dat dovadă de mare artă şi precizie, dar rolul celui care se vrea critic nu este să consemneze, ci să problematizeze, să pună întrebări, să caute răspunsuri, să vadă dincolo de ce se vede pe scenă, dincolo de vizibilul direct. Este o misiune pe care criticul o împarte cu gazetarul. Numai în teorie, fireşte, că în practică e cu totul altceva.

Pot să fiu de acord eu, blazatul, răutăciosul şi cârcotaşul, că nivelul prestaţiilor de la evenimentul cu pricina n-a fost deloc mulţumitor. Numai că opinia critică nu are valoare decât atunci când e susţinută de o demonstraţie, care înseamnă mai mult decât descrierea unor situaţii, lucru elementar, cu care-mi tot bat gura uscată de pomană, că impresionismul rămâne rege în ţara lui G. Călinescu şi Tudor Vianu, care a făcut o vreme şi critică de teatru. Impresionismul, formă rudimentară, dar inevitabilă şi eficientă de critică, are farmec şi forţă psihologică, are o umanitate care păstrează obiectul analizat – fie el o scriere, un tablou, un spectacol, o lucrare muzicală etc. – în terioriul inefabil al creaţiei, în zona incontrolabilă a fanteziei, numai că, nefiind însoţit de munca raţiunii, se pierde ca un gând care te fulgeră şi te părăseşte la fel de subit. Armă a gazetăriei, mai exact a reportajului, impresionismul are forţă în discursul critic atunci când din impresie creşte altceva – un gând, o îndoială, o întrebare, o… „teorie”. Altfel, lipsită de puterea ei fertilă, impresia se usucă iute în arşiţa tare a raţiunii neliniştite, care vrea să ajungă la ce nu se vede, la „de ce” şi „cum se face că”, raţiune ce străbate textele criticului care, după cum am mai spus, se şi ne respectă. Altfel, demolând o construcţie fără să le explici celor afectaţi de ce o demolezi, rişti să fii luat de răuvoitor sau complice al unor scopuri care celorlalţi le scapă.

Iertare, dragii bufonului, pentru această divagaţiune care m-a apucat în după-amiaza caldă de septembrie, dar cum să nu mi se umfle venele fosilizate de furie când citesc că mai toţi tinerii absolvenţi de actorie sunt o apă şi-un pământ, că degeaba se străduiesc, că totul e „superficial”. O să cred că este superficial când o să mi se explice că e, în niciun caz doar atunci când sunt anunţată că aşa e, într-o consemnare la cuţite cu punctuaţia. „Aşa este dacă vi se pare”, în spiritul infinitei libertăţi pirandelliene, rămâne fieful artei, care n-a fost niciodată al criticii.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.