FNT ne-a adus în acest an şi un spectacol apreciat şi premiat la Dublin Fringe Festival. Am aflat, de asemenea, că ziarul „Irish Times” l-a considerat evenimentul cultural al anului 2009. Dar, fiindcă ştim cum se fac ziarele şi cam ce urmăreşte un cotidian, nu vom considera această informaţie relevantă.
Pentru un om care-i studia, să tot fie 10 ani de atunci, la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, pe Derrida şi pe Baudrillard, importanţi gânditori ai postmodernităţii, la vremea în care interesul pentru ei se ofilea în Occident, succesul aşa-numitului spectacol „Who Is Fergus Kilpatrick?” rămâne un mister. Să mă explic. Performance-ul tinerilor actori de la the Company este o demonstraţie care ar fi putut avea loc în multe alte locuri, nu neapărat pe scenă, de un fel sau altul, a unui teatru. În linii mari, simplificând desigur, este vorba despre o exemplificare a ceea ce se cheamă metateatru, teatrul despre teatru, adică „să vă arătăm la teatru cum se face teatrul”, să spulberăm convenţiile care-i păcălesc şi-i farmecă pe neofiţi. Bun. Şi ce am văzut la Teatrul Foarte Mic? O deprimantă sărăcie de idei, din care am înţeles cu oarecare înduioşare ce fericiţi au fost realizatorii că, după atâta sudoare, au descoperit ce alţii ştiu de mult: că teatrul nu înseamnă spontaneitate, că realitatea de pe scenă e o convenţie, ca teatrul însuşi, care e o „păcăleală” pentru spectatori, că, pe de altă parte, omul în general crede în iraţional în lucruri nedovedite….
Vulgarizez o întreagă filosofie. Asta, pentru a încerca să-mi explic succesul „spectacolului”. Cum ştim, prin tradiţie, România se racordează mai greu, cu întârziere, la ultimele teorii din orice domeniu. Dacă eu, acum 10 ani, studiam la facultate texte de Derrida şi Baudrillard, notorii în Occident, cum se face că Iralnda e încântată să le vadă acum descoperite, ca roata, de nişte tineri naivi şi vizibil încântaţi de propriul demers (urăsc limba de lemn, dar nu ştiu altfel aş putea numi „Who Is Fergus Kilpatrick?”)? Mister!
Pornind de la un erou inventat de Borges într-o povestire, José Miguel Jiménez şi actorii Brian Bennett, Nyree Yergainharsian, Rob McDermott şi Tanya Wilson au „investigat conceptul de realitate”, cum se spune, cu un clişeu, în prezentarea de pe site-ul The Company. Şi, inventându-i o biografie lui Fergus Kilpatrick, ne arată cum credem noi, oameni, în poveşti şi cum se face teatrul, chestiune care durează aproape o oră, în care proiecţia video este, ca în multe spectacole contemporane, abuzată, pâna la a intoxica spectatorul.
Mai departe. Răbdătoare şi optimistă cum sunt, mă gândesc în timpul reprezentaţiei (noroc că e scurtă) că sigur îmi scapă ceva, că e vina mea. Sărăcia de idei şi „cercetarea” cu mari pretenţii m-au lăsat fără replică. Deci sigur îmi scapă ceva, ceea ce cred sincer şi acum. Nu poate fi vorba doar de o filosofie ieftină, despre o însăilare facilă care nu duce nicăieri, spectacologic vorbind, pardon de expresie. Trebuie să mai fie ceva… Dar probabil că acest discurs scenic despre cum se face un discurs scenic va rămâne, pentru mine, un mister.
Ca prezenţă festivalieră, „Who is Fergus Kilpatrick?” al tinerilor actori irlandezi este un spectacol mai mult decât modest. Drept e că a avut şi ghinionul ca cele două reprezentaţii să aibă loc după „Odysseia” lui Tim Carroll. Din păcate, din punct de vedere al valorii, modesta joacă a irlandezilor este la ani-lumină de „Odysseia”. De fapt, prefer să nu discut acest aspect, de vreme ce cred că „Who is Fergus Kilpatrick?” nu este un spectacol de teatru, ci o demonstraţie de idei, cum spuneam, demnă de un laborator. Dincolo de idei, care – de acord – unora chiar le pot aprinde un beculeţ, nu poţi să nu te întrebi la sfârşit, frustrat că aşteptarea nu ţi-a fost răsplătită: „Aşa. Şi ce-i cu asta?” Ceea ce, pentru un spectacol sau un creator, e departe de a fi flatant. Este, dimpotrivă, un simptom cât se poate de serios. Demonstraţia asumată de idei ar fi putut fi de folos într-o facultate de teatru, la un centru de cercetare în domeniu sau într-o instituţie asemănătoare. Pe de altă parte, fără îndoială că e bine să vedem cât mai mult din ce se premiază în diverse festivaluri, însă mă întreb dacă festivalul naţional din Bucureşti era cadrul cel mai potrivit.
Print