Să scrii ca şi cum ai sughiţa

Nu împotriva limbajului tehnicizant, un mix de poststructuralism (mai exact deconstructivism) şi de semiotică, vă scrie acum aparentul conservator bătrân care făcea glume la masa răposatului rege al Danemarcei. Yorick va scrie acum de la înălţimea bufonului care bagă de seamă conţinutul pe care-l transportă acest vehicul a cărui goliciune criticii din România încă nu au descoperit-o.

Aşa-numitul deconstructivism nu mai e la modă în Occident, puterea lui a pălit considerabil şi în universităţile care l-au impus, specialiştii au înţeles că metoda s-a epuizat, cum era şi firesc şi cum se întâmplă ciclic în câmpul artelor. Însă criticii din România insista, aşa cum autorităţile insistă, de exemplu, pentru găunosul model universitar Bologna, abandonat acum în din ce în ce mai multe ţări. Veşnica obsesie românească a sincronizării naşte în continuare monştri.

Aşadar, “Mişcarea ca un sughiţ”, un articol publicat de www.artactmagazine.ro(http://www.artactmagazine.ro/miscarea-care-sughita.html), are un titlu irezistibil. Fireşte că faci click să citeşti. Carevasazică punct ochit, punct lovit. Faci click şi dai de un intro generalizant, care se autosubminează (vedeţi că mă pot exprima şi găunos!) fiindcă merge din clişeu în clişeu ca să arate că unii coregrafi din dansul contemporan vor să spulbere clişeele şi că “ceea ce noul corp din dansul contemporan instituie este o reorganizare ontologică a regimului de mişcare, o regândire a statutului critic al mişcării”. Bătrânul Yorick are o veste pentru autor: “o regândire a statutului critic” al unui element de bază şi-au propus mai toate curentele şi mişcările artistice moderne, adică de după Renaştere. Aşadar, acelaţi lucru se putea scrie şi acum zece ani, şi acum douăzeci de ani (nu în România Epocii de Aur, fireşte). Acelaşi lucru, principiu din care arta contemporană şi-a făcut un standard aproape demagogic, este valabil pentru mai toţi coregrafii contemporani, nu doar pentru La Ribot, Vera Mantero sau Jérôme Bel, căci nu numai ei “produc o ruptură, o respiraţie tăiată în acest continuum, un interstiţiu în ordinea de reprezentare, care marchează, interogaţii asupra elipsei unei constante, adică mişcarea”.

“Sughiţul motric”, vorbă preţios ridicolă (cu efect stilistic puternic, datorat incompatibilităţii stridente dintre cei doi termeni) a criticului Anna Kisselkoff, demnă de toată înţelegerea noastră (băgaţi de seamă că nu am spus “de râsul nostru”, deşi aş fi avut toate motivele s-o fac), preluată de autorul articolului nu este cu nimic de ajutor în demonstraţie. Este o referinţă superfluă, care pune şi ea umărul la edificarea (îmi place teribil mimetismul de limbaj, aşa de răspândit la voi, e un exerciţiu bun, dar şi periculos pentru individualitate!) unei demonstraţii care nu poate convinge un hiperlucid vernacular (hi, hi) ca mine.

Să fiu direct şi la obiect, că vă irosesc puţinul timp pe care-l aveţi în era vitezei. Nu mă poate convinge un articol argumentativ care începe de la general ca să ajungă la particular, generalul însemnând un set de stereotipii de formă şi conţinut care se pot aplica aproape oricărui spectacol de dans contemporan sau performance (intro-ul e, totuşi, util, căci poate fi folosit la multe alte articole!). Invocarea unor referinţe creditabile nu poate fi, nici ea, utilă demonstraţiei, fiindcă nu aduc nimic nou faţă de starea de fapt din critica de specialitate sau faţă de ideile exprimate de autorul articolului până în punctul respectiv, nu introduc o nuanţă etc. Aşadar, eu, om bătrân, de ce trebuie să găsesc într-o revistă de arte neştiinţifică un hibrid între publicistiscă şi eseu academic, care colportează, cu acelaşi limbaj, ideile principale ale răsdiscutatei viziuni desconstructiviste, monedă tocită, a cărei ineficienţă s-a arătat de la sine de atâtea ori? De ce eu, cititor, june student, să zicem, însetat de specializare, dornic să aflu câte ceva despre un spectacol al lui Jérôme Bel, trebuie să mă mulţumesc cu următoarea constatare “Bel teoretizează inteligent şi interoghează sisteme de înţelegere a dansului contemporan. Ştie să decupeze teoria şi să o transforme în practică, ştie să insereze concepte şi metode personale în strategia de lucru pe scenă.(…) Show-ul este dez-membrat. Stînd, Jérôme Bel dansează-prin-chestionarea dansului contemporan”? E cinstit faţă de aşteptările mele? Straşnică păcăleală, parol! Cuplată cu un sughiţ, fie el şi motric, nu ştiu unde duce, zău…

Pe de altă parte, şi eu am chinuit pergamentele, în matusalemica-mi existenţă, forţat de pârdalnica de slujbă la curtea regelui, aşternând rânduri când nimic nu am avut a spune şi ştiu că n-au ieşit eclatant, aşa că… toată înţelegerea bătrânului bufon, amărât că oamenii, mai ales pe la voi, îşi pierd umorul.