27 martie a devenit Ziua Mondială a Teatrului în anul 1961. Este, deci, destul de tânăr evenimentul de sărbătorire a mai bine de două milenii şi ceva de artă teatrală. În România, obiceiul de a marca această dată este încă şi mai nou. Iniţiativele de a profita de ziua festivă pentru a celebra, cumva, făcătorii şi văzătorii de teatru au fost timide şi rare. De cele mai multe ori instituţiile se rezumă la a da curs circularei primite de la UNITER şi urcă pe scenă înainte de începerea reprezentaţiei din seara cu pricina un coleg din trupă îmbrăcat frumos, posesor de voce şi intonaţie bună, pentru a citi, măcar pe sărite, Mesajul scris de o personalitate din domeniu cu această ocazie. Lumea ascultă, că nu are ce face, a plătit bilet, instituţia simte că şi-a făcut datoria şi a sărbătorit, actorul se bucură că nu s-a bâlbâit. Unii, alţii mai pun un #lamultianiteatrule pe unde mai simt că au vizibilitate şi cam asta ar fi.
Anul acesta Teatrul Odeon a văzut oportunitatea acestei date simbolice şi a creat un eveniment interactiv de amploare cu impact serios în promovarea propriei identităţi către un public destul de larg. „Ziua Mondială a Teatrului @ Odeon” a adunat de dimineaţă până seara o mie de oameni care s-au bucurat de un tur ghidat de actori ai trupei şi de întâlnirea cu istoria spusă şi cu ajutorul gadgeturilor VR. O combinaţie câştigătoare. Pornind de la numele generic care, dacă nu e privit cu atenţie şi se omite coada de maimuţă, te poate induce uşor în eroare, la noutatea îmbinării dintre teatru şi tehnologii spectaculoase, la curiozitatea spectatorilor de a intra pentru prima dată în culise, la entuziasmul de a-i cunoaşte pe actori 1 la 1, aveai toate motivele pentru a merge să vezi Teatrul Odeon altfel decât îl ştii din serile de spectacol.
Iar vizita a fost cu adevărat o celebrare a teatrului; pentru că a adus multă bucurie şi un spirit de comuniune – exact ceea ce îşi propune să facă această artă de milenii. Toată lumea zâmbea, ochii se ridicau a mirare, micile hâcuri tehnice erau trecute cu vederea cu bunăvoinţă, interacţiunea cu actorii te bucura atât de tare, încât îţi trecea repede bosumflarea că ai Iphone şi nu Samsung şi nu poţi folosi smart phone-ul propriu pentru a vedea ce se întâmplă, de fapt, cu fotografiile galbene din foyer, pentru că imediat venea cineva cu o tabletă şi te invita să o share-uiţi. Plus că la ieşire puteai să iei câteva cartoline pe care să le vezi la tine acasă. E prima dată când într-un teatru de stat din România a existat ceea ce se cheamă merchandaising inteligent. Colaborarea dintre instituţiile organizatoare a funcţionat impecabil şi fiecare a făcut ceea ce avea de făcut – Teatrul Odeon a livrat povestea, personalitatea şi cadrul perfect, Samsung a venit cu tehnologia, BRD – Groupe Société Générale nu a făcut economie, ba chiar a investit cu generozitate în calitate, iar CINETic – Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Inovativ – Creative a arătat o mostră din ce poate face.
Timp de o oră, vizita în sălile Odeonului ne-a adus împreună două extreme ale existenţei noastre – nevoia de interacţiune umană, caldă, de poveste, de empatie şi realitatea dependenţei noastre de tehnologie. Nu puteai să nu te bucuri de Marius Stănescu amintindu-şi de Vlad Mugur şi întâlnirea cu el de la Veneţia; poate mulţi vizitatori au auzit pentru prima dată acest nume. La fel cum nu puteai să nu te bucuri de perechea de ochelari VR prin care vedeai un fragment din „O noapte furtunoasă” filmat alb-negru, cu Florin Zamfirescu în rolul lui Rică Venturiano; poate la fel de mulţi vizitatori experimentau pentru prima dată realitatea virtuală în 360 de grade.
Laboratorul de imaginar din Sala Studio, unde erai invitat că pătrunzi în realitatea grafică a minţii tale prin intermediul unei căşti neuronale a fost cu siguranţă un wow factor pentru toată lumea. Un voluntar stă faţă în faţă cu Rodica Mandache şi, prin intermediul unei căşti ce pare destul de uşoară şi deloc sofisticată, fără fire încâlcite sau senzori lipiţi pe tâmple, cam ca orice pereche de căşti audio pe care le avem pe-acasă, îi vedem pe ecrane activitatea neronală în timp ce ascultă o poezie sau un monolog – impactul teatrului asupra fiziologiei creierului uman. Dacă nici acum nu te miri şi nu eşti impresionat… greu de crezut.
Pentru cei care nu rezonează la SF-uri şi încă rezistă în faţa viitorului care ne invadează prezentul, poate a fost mai impresionant turul prin culise, expoziţia media cu chipurile foarte luminoase şi calde ale actorilor, fotografiate a Ana Maria Moldovan, gongul şi sunetul său, macheta unei scenografii şi cerul văzut din sala de teatru atunci când s-a deschis acoperişul teatrului. Toată această plimbare prin cel mai frumos teatru din Bucureşti, ghidată de unul dintre actorii pe care îi cunoşti de pe scenă, a bucurat la modul cel mai personal foarte mulţi oameni care au sărbătorit prin bucuria lor, autentic, teatrul de ziua lui.
Pentru mine, întâlnirea personală din 27 martie 2018 a fost cu expoziţia de costume din holul de la etaj – câteva costume ale guarzilor din „Richard III” montat de Mihai Măniuţiu şi rochia lui Lady Ann pe care chiar o puteai „proba” virtual. Este, probabil, as good as it gets în ceea ce înseamnă contactul fizic cu un spectacol despre care am impresia că îl cunosc prin intermediul poveştilor auzite de-a lungul timpului de la cei care i-au fost spectatori. O legendă urbană, aproape, a teatrului românesc, ce exercită o fascinaţie aparte. Această materializare palpabilă a unei bucăţi tezaurizate din acel spectacol pentru mine a însemnat bucuria personală care m-a făcut parte a sărbătorii.
„Ziua Mondială a Teatrului @ Odeon” a fost un eveniment reuşit. Win-win pentru toţi cei implicaţi, dar mai ales pentru public. Oricât de ciudat ar suna tradiţie şi tehnologie, teatru şi VR, în clădirea barocă din Calea Victoriei, cumva, plasmele şi instalaţiile media şi-au găsit locul în peisaj.
Print