Acum doi ani, regizorul Claudiu Goga monta la Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov „Puterea obişnuinţei“, de Thomas Bernhard, cunoscut dramaturg austriac apreciat mai mult în străinătate decât în ţara natală, cu care a fost până la moarte şi după în război. Lupta a fost deschisă şi iremediabilă, căci scriitorul, unul dintre cei mai importanţi creatori din Austria postbelică, a interzis prin testament punerea în scenă a pieselor sale şi publicarea postumă a unor scrieri în ţara natală. „Puterea obişnuinţei“ desluşea pe scenă un mecanism ineluctabil: mica istorie personală a fiinţei umane, care nu are de ales şi trebuie să trăiască. Povestea bătrânului care-şi petrece anii exersând un cvintet de Schubert era relevantă pentru absurdul, dar şi pentru farmecul de neînţeles al vieţii.
Puţin montate în România, piesele acestuia, în care singurătatea, alienarea şi lipsa speranţei delimitează o lume înstrăinată de umanitatea ei originară, o lume anchilozată în inerţii, gânduri crude şi cuvinte solitare. Ceea ce este valabil şi pentru „Satisfucktion“, titlul pe care traducătorul Victor Scoradeţ şi regizoarea Theo Herghelegiu au hotărât să-l dea spectacolului după piesa „Am Ziel“/ „La ţintă“, care a avut premiera sătpămâna trecută la Teatrul Foarte Mic de la Bucureşti. Inteligenţa tăioasă a scriiturii, luciditatea dureroasă a monologurilor şi a dialogurilor ce rămân undeva la suprafaţa cuvintelor, în exteriorul celor câteva personaje, cruzimea amintirii, dar şi cruzimea relaţiei cu un reprezent frustrant le-au oferit creatorilor un prilej consistent pentru un spectacol incomod. Un spectacol pentru un spaţiu intim, care abundă în ironii născute din dezamăgiri, un spectacol care-şi râde subtil de aşteptările publicului ocazional şi iese cumva din traiectoria pe care a urmat-o regizoarea în ultimii ani. Este aşa pentru că „Satisfucktion“ propune o incursiune dură, inconfortabilă, fără umor şi aproape fără nuanţe, în micul, şubredul prezent al câtorva personaje, incursiune cu valoare exponenţială pentru lumea lui Bernhard.
Ajunsă la vârsta concluziilor, în care înţelepciunea înseamnă şi a accepta trecutul fără a-l falsifica pentru sine şi pentru ceilalţi, îşi găseşte în Valeria Seciu o interpretă la înălţimea la care îşi duce spectatorii prin fiecare rol. O mamă care stă la mare şi se cufundă în monologuri interminabile despre viaţa pe care a trăit-o, atât de departe de viaţa pe care n-a trăit-o. Între frivolitate şi o sensibilitate cât se poate o omenească, Mama-şi priveşte trecutul şi-l pune în cuvinte grele, printre răbufnirile crepusculare, între senzualitate şi vulgaritate, al unei sexualităţi neîmplinite, printre vorbe cinice despre tot şi despre toate, printre zâmbete false şi alinturi de felină nemângâiată. Lângă ea, fiica-sclavă, copilul (Florina Gleznea, pe care vrem s-o vedem jucând mai des) neîmplinit, de care o leagă o relaţie la limita cu maladivul. Dependenţa reciprocă dintre mamă şi fiică şi în general strania consistenţă a legăturilor afective sunt, de fapt, materia spectacolului, punctat din când în când, pentru un plus de stranietate, pentru un plus de irealitate de apariţia unei făpturi goale (Mihaela Popa), venite de niciunde şi dispărând niciunde sau peste tot, asemenea trecutului, pe care, dacă iau în considerare ce scrie în comunicatul de presă, l-ar întruchipa.
Şi lângă ele, în atmosfera stranie, cu dulapuri şi cufere din care ies mereu haine negre, parcă sufocante, pe peluza cu iarbă arsă de la malul mării, unde Mama îşi varsă nefericirea în lungi monologuri şi false, incisive dialoguri cu fiica asexuată parcă, apare dintr-odată Scriitorul (Cristian Popa). Intruziune provocatoare într-o lume încremenită şi retrasă, dezgustată de perversitatea teatrului şi de snobismul lui şi al celor care-l practică şi-l consumă – punct ochit, punct lovit de ironia directă a dramaturgului austriac -, Scriitorul suscită atracţia răutăcioasă, prin excelenţă psihanalizabilă, a Mamei, o ură din care ies la suprafaţă aceeaşi sexualitate neîmplinită, un fel de spirit de competiţie femeiesc şi prea puţin feminin etc.
Văzut la prima reprezentaţie, spectacolul în sine, care începe în foaier cu un prolog-avertisment ironic, şi continuă două ore, fără pauză, are o stranietate poate nedumeritoare pentru amatorul de teatru de club şi pentru spectatorul rătăcit la teatru, în căutarea relaxării pierdute. Este cinstit să spunem că, prin substanţa ei, piesa lui Bernhard nu este deloc pentru toată lumea. Ştiu că multor regizori le place să spună că e vital ca povestea să fie înţelesă de oricine intră în sală şi astfel doresc să monteze. Dar logica bunului simţ ne arată că nu, nu orice poveste este pentru oricine şi cu atât mai puţin nu orice spectacol fără poveste. „Satisfucktion“ îmi pare, momentan, o creaţie opacă. Spectatorul priveşte printr-o ferească opacă şi nu vede nimic clar, doar întrezăreşte câte ceva de dincolo de ea. Interpretabilă, opacitatea poate fi o trăsătură neutră, un defect sau o calitate. În cazul acesta, ea nu este sinonimă cu lipsa de coerenţă, ci cu prezenţa unor momente de incoerenţă, să spunem, sau pur şi simplu a unor momente în care sensurile şi emoţiile nu ajung cu adevărat la public. Pe de altă parte, însăşi scriitura cu asperităţi a austriacului este ca o fereastră opacă, la care ţi se opreşte privirea şi care nu te lasă decât să întrezăreşti frânturi din ce e dincolo de ea. Stranietatea atmosferei din spectacol, întreţinută de o echipă care funcţionează, câştigă cel mai mult din interpretările actoriceşti, coagulate în jurul forţei Valeriei Seciu, prezenţă puternică, dar nu ca un copac care umbreşte ce creşte dimprejur, ci ca unul ce-şi ocroteşte mult mai tinerii parteneri, lăsându-i, ba chiar ajutându-i să se vadă bine.
Foto Alois Chiriţă
Print