Căsnicia ca un câmp de luptă. Singurătatea în doi. Iubirea are lasă loc obişnuinţei. Teme arhi-cunoscute, întoarse pe toate părţile, tăiate nu în patru precum firul, ci în patru sute patru, reinterpretate mai ceva decât meniurile restaurantelor cu specific urban. El şi Ea, veşnicii El şi ea şi povestea lor dramatică sau tragică sau puţin comică. Indiferent de cheie, de final, de complicaţii, El şi Ea vor exista mereu şi ne vor spune povestea lor pe care o ştim. Suntem chiar noi El şi Ea. Fiecare ne avem povestea de iubire mai mult sau mai puţin reuşită şi credem la un moment dat că a noastră e mai cu moţ decât toate romanele şi filmele. Până la următoarea care ni se pare încă şi mai şi.
Ingmar Bergman a scris una dintre poveştile emblematice cu El şi Ea. Scenariul său „Scene dintr-o căsnicie” produs mai întâi ca un serial de şase episoade, apoi compirmat într-un film de lung metraj se pare că a contribuit la creşterea procentului de divorţuri în Suedia anilor ’70. Şi nu e de mirare; dramatismul cadrelor apăsătoare şi tristeţea personajelor care se chinuie într-o politeţe soră cu plictisul până la un punct culminant dement, într-o răbufnire soră cu crima şi deznodământul banal şi resemnat, pot pune semne de întrebare şi celui mai fericit cuplu.
Nu acelaşi lucru se întâmplă şi pe scenă. Spectacolul „Scene dintr-o căsnicie”, debutul teatral al lui Radu Jude la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, păstrează din atmosfera iniţială plictisul şi cam atât. Involuntar, de altfel. Deşi gândit ca un pumn în stomac, efectul este de palmă scăpată peste obraz. El şi Ea, Johan şi Marianne duc o viaţă cum nu se poate mai convenţională împărţită între vizite la prieteni şi părinţi şi partide de sex casnic. La fel de convenţională precum le e viaţa e şi spectacolul. Previzibil, monocord şi superficial.
Spaţiul creat de Iuliana Vîlsan ridică aşteptările la intrarea în sală. Un apartament construit din mici detalii conformiste, perfect funcţional, dar rece şi impersonal, care striveşte cu un tavan-oglindă vieţile celor captivi în el. O metaforă frumoasă de la care se putea pleca într-o introspecţie profundă a vieţii interioare a acestui cuplu chinuit. Nu se întâmplă asta. Asistăm două ore şi jumătate la un dialog expozitiv, cu excese de ego actoricesc. Având permanent în scenă doar două personaje, este de presupus că relaţia lor este cheia de boltă a montării. Cu atât mai ofertant cu cât e mai important ceea ce nu se spune, cuvintele rămase în spatele buzelor care rostesc banalităţi, privirile, calitatea atingerilor. Detalii precum buchetul de flori de plastic readus cu scop schimbat în fiecare scenă. Detaliile se pare că rămân doar cele scenografice. Doar de acelea te poţi bucura.
Radu Jude a încărcat cu acţiuni fizice începutul spectacolului şi a dinamizat atmosfera. Ai la ce te uita. Partea de acomodare cu personajele este bine rezolvată şi dinamică, tocmai prin mişcarea cu scop prin spaţiul de joc. Odată ce nu mai au nimic de făcut cu mâinile, însă, şi e timpul ca rostul cuvintelor şi intensitatea relaţiei să îşi ceară drepturile şi să intre în focus, ritmul scapă printre degete, iar stridenţele de tot felul şi vorbele spuse fără a fi gândite se instalează confortabil pe scenă. Dacă la film încadratura şi montajul îl mai cruţă pe actor de ochiul publicului, la teatru planul e mereu general, iar planul detaliu şi decupajul şi-l face fiecare spectator în parte. Ion Rizea este ca un bărbat de plastic. Jocul său este la fel de artificial precum peruca pe care o poartă în prima parte a spectacolului. Mai atent la poziţia în scenă decât la parteneră, aproape în permanenţă cu faţa la public, articulează frazele aleator şi îşi modulează vocea atonal. Cu puţine momente de adevăr scenic, mereu exterior, Johan nu devine un personaj pe care să îl iubeşti sau să îl urăşti, nu îl condamni, nici nu eşti de acord cu el, pentru că este doar o fantoşă.
Marianne este interpretată pe rând de Alina Ilea şi Claudia Ieremia. Împărţirea rolului este o alegere care ar fi putut contribui la conturarea mesajului. Dar, atâta vreme cât El rămâne acelaşi, iar ea se schimbă doar pentru a reveni la final, e difuz şi ambiguu ce a vrut să spună autorul. Ne schimbăm, dar suntem aceiaşi? Vrem să ne schimbm, dar nu putem? Ne-am schimbat, dar nu ne dăm seama? Ne-am schimbat şi regretăm? Câte puţin din fiecare la alegerea spectatorului, probabil. Alina Ilea îngână replicile şi intră în aceeaşi negândire plicticoasă precum partenerul său. În scenele de forţă consumă multă energie pentru un efect exterior plauzibil, dar prea puţin convingător, iar în relaţie pe scenă este cea care încearcă să construiască fără a fi ajutată, însă. Claudia Ieremia este cea care îşi asumă cel mai bine rolul. Are un parcurs coerent, reuşeşte să îşi domine, chiar, partenerul şi să-l includă, cumva, într-o relaţie pe scenă. Cu forţă şi temperament, dar şi cu emoţie, este singura care te apropie de personaj şi descoperă un colţ de adevăr de care să te poţi bucura.
„Scene dintr-o căsnicie” este un spectacol cât se poate de convenţional care şi-a propus să fie excepţional. Dar cu scene de sex meschine, cu lungimi interminabile care distrag atenţia, cu scene rezolvate schematic care mizează doar pe actori mai singuri pe scenă decât personajele în acţiune, nu poţi decât să fii atent la detaliile din decor şi să tresari la câteva accente acute. Şi cam atât.
Teatrul Național Timișoara, Sala 2
„Scene dintr-o căsnicie” de Ingmar Bergman
Traducerea: Carmen Vioreanu
Regia: Radu Jude
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Light design: Lucian Moga
Distribuția: Claudia Ieremia, Alina Ilea, Ion Rizea
Print