Scenograful Vittorio Holtier, un cavaler al smereniei

holtier_2
Lemn cald şi fir ţesut care caută să se întoarcă sublimat la forma şi culorile iniţiale. Memoria originarului. Schele în mişcare, capabile să devină din palat, biserică, din leagăn, mormânt. Polaritate desăvârşită şi volume a căror simetrie se poate citi, în orice clipă, şi început, şi sfârşit. Construind, Vittorio Holtier actualizează parcă un spaţiu arhetipal, menit să înscrie povestea care se desfăşoară sub ochii noştri într-un timp peren. Sau poate să-i dea o localizare temporală… „Lumea aceasta feroce păstrează – se referea Vittorio Holtier cu tandreţe la Gaiţele lui Kiriţescu (prima colaborare cu regizorul Alexandru Dabija, la Odeon, în 2002) – o poezie, un anume savoir vivre. Vechi covoare ţărăneşti etalate în înălţime şi adâncime, două dulapuri neobrâncoveneşti suprapuse (în care se lăfăie dulceţuri şi şerbeturi), cu geometria lor hieratică sugerează că frumuseţea va mântui lumea“.

Cine este Vittorio Holtier? Scenograful Teatrului Odeon şi „cel mai delicat om de pe lumea asta”, spune Dorina Lazăr, directoarea teatrului, actriţă care a jucat în decorurile semnate de el încă din 1974, când Alexa Visarion a pus în scenă Năpasta lui Caragiale la Teatrul Giuleşti. „Vittorio Holtier nu este omul vremurilor ăstora pe care le trăim, al noilor cutume care intră în viaţa noastră. El este profund şi foarte rafinat. Şi, din păcate, prea puţin ştiut, cunoscut… Stimă şi preţuire am pentru el. La el apelez când se iveşte vreo problemă care solicită bun gust şi rafinament, pentru că el este cel mai bun sfătuitor. Şi mă bucur din suflet că acum face pedagogie, fiindcă e important ca un profesionist ca el să-i educe pe cei tineri, pe viitorii scenografi care au nevoie de rigoare, de metodă. Să-ţi spun acum o vorbă de la ateliere… Când începem lucrul la o premieră, cei de la acolo întreabă: Cine face decorurile? Aaa, domnul Holtier. Ce bine! Se bucură că treaba o să meargă bine şi repede, că nu o să fie obligaţi să facă tot felul de improvizaţii. Schiţele lui sunt perfecte, meşterii au doar de tăiat ce a desenat el. Este scenograful care ştie exact ce vrea. Chiar şi atunci când unii spun că e baroc. Dar Vittorio Holtier e perfect. Un artist adevărat. Cu majuscule: un ARTIST. Iar când îl vezi… coboară parcă dintr-o frescă din biserică.” Smerit, el doar lucrează. Face ascultare, sporind talantul.
holtier_11

Turn şi Insulă: fie doar şi cu un singur element de decor, scena concepută de el respiră în aşteptarea personajelor care îl vor valoriza printr-o o mişcare centripetă şi îi vor descoperi, de-a lungul reprezentaţiei, polisemia teatrală. De la Meşterul Manole la Universul shakespearean-prezent continuu, de la Gaiţele la joi.megaJoy de Katalin Thuroczy în regia lui Radu Afrim (uluitor exerciţiu de fantezie şi coerenţă), numele artistului pe afişul unui spectacol depune mărturie că nimic nu va fi lăsat la voia întâmplării. Îmi permit să-l citez aici cu câteva rânduri dintr-un gând intitulat Schela şi cuprins în volumul Alexa Visarion de la Ziditorul la Zidirea (Ed. Universalia, Bucureşti, 2007, pag.123): „Schela e una din cele mai nobile alcătuiri ale minţii omeneşti, nimic fără de folos în verticalele ei absorbind privirea spre cer, în orizontalele ce vorbesc despre tihna lucrului bine aşezat, despre oboseala sfântă a unui sfârşit de zi plină de bucuria înfăptuirii şi de setea de mai bine; ea cântă nerăbdarea de a-i străbate în zori scândurile aromate sub rouă, de a-ţi lipi fruntea de stâlpi puternici şi înţelept încheiaţi ca demonstraţia unei teoreme mereu nouă şi aceeaşi perpetuu.” Ceea ce e lăsat să se întâmple, se întâmplă. La începutul anilor 70, o întâlnire providenţială între doi foarte tineri absolvenţi de institute de artă (IATC „I.L.Caragiale” şi, respectiv, IAP „Nicolae Grigorescu”) avea să deschidă magistral nu numai cariera unui artist, ci, mai mult, un drum nou în scenografia românească: la Teatrul Naţional din Cluj, regizorul Alexa Visarion montează piesa lui Blaga – Meşterul Manole – şi alege să colaboreze cu scenograful Vittorio Holtier. O schelă din lemn crud punea stăpânire pe întreaga scenă şi developa astfel un alt spaţiu de joc pentru actori: verticala, intenţie şi sens al zborului. Acest tip de construcţie permitea nu numai volumizarea, ci şi modificarea decorului doar prin ecleraj. Fac recurs la acest spectacol pentru că, după nici trei ani de la absolvirea facultăţii, Holtier dovedea maturitate în asumarea unui proiect teatral şi, dincolo de amprenta stilistică deja formată, proba darul de a-i induce spectatorului siguranţa unui demers moral, cultural, filosofic şi axiologic pe care îl vom recunoaşte – de-a lungul unei cariere de aproape cincizeci de spectacole (decoruri şi costume), câteva filme importante în economia istoriei cinematografice româneşti  (1974: Zidul, 1976: Mere roşii-Premiul I pentru decoruri, 1983: Lişca), numeroase expoziţii de pictură şi scenografie, premii naţionale şi internaţionale (amintesc aici doar câteva: 1976-Premiul ATM, 1989: Premiul I la Concursul de pictură Rovigo-Italia, 199: Premiul Uniunii Artistilor Plastici pentru scenografie, 2002: Premiul UNITER pentru întreaga activitate) – drept cel mai preţios reper al unei cariere strălucite. Discursul său scenografic va fi de-acum încolo, de cele mai multe ori, structurat pe geometrii în care lemnul va primi rolul principal.holtier-3

Întâlnire providenţială. Următorul spectacol avea premiera la Bucureşti, un an mai târziu: Năpasta. Sobrietate, forţă, pasiune, contiguitate a mijloacelor pe toate palierele spectacolului. Păstrez amintirea nonculorii şi a lemnului viu, vorbitor. Câştigă, încă o dată, colaborarea cu regizorul cu care a pornit în teatru. Cei doi vor fi alături şi pe mai departe, într-o relaţie profesională exemplară, punctată de titluri de referinţă, între care subliniez filmul Înainte de tăcere (1978, regia-Alexa Visarion, scenografia-Vittorio Holtier).

Celălalt regizor cu care a făcut paradigmă este Dragoş Galgoţiu. Au semnat o seamă de spectacole, cam câte să le numeri pe degetele de la mâinile-amândouă (câteva titluri: 1984: I.L.Caragiale D’ale carnavalului Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti, 1988: Shakespeare Mult zgomot pentru nimic Teatrul „Toma Caragiu”, 1995: Wedekind Lulu Teatrul Odeon, 1995:  Shakespeare Troilus şi Cresida Teatrul de Comedie, 1999: Shakespeare Regele Lear Teatrul Bulandra, 2003: anonim elisabethan Arden din Feversham Teatrul Odeon). De amintit că Lulu şi Troilus şi Cresida au fost nominalizate la Premiul Uniter pentru scenografie pe 1995.

Liantul acestei îndelungi şi foarte bogate colaborări a fost şi pasiunea pentru vizual (Galgoţiu a absolvit liceul de arte plastice). Deschid o scurtă paranteză: aici s-ar cuveni deschis un paragraf consistent dedicat graficii, picturii şi, mai ales, costumelor realizate de Vittorio Holtier. Mi-l asum ca pe o datorie ce va fi curând onorată. La capitolul decoruri, protagonist rămâne lemnul, în haina lui dintâi. Fie că  joacă rol de turn-catapultă (Mult zgomot pentru nimic), fie că sugerează un templu grec (Troilus şi Cressida), fie că se transformă, la nivelul sugestiei, din palat într-o ambarcaţiune pradă furtunii destinului… Poate că, îndată ce bătaia valurilor se va opri, corabia se va numi coşciug (Regele Lear).

Lemnul este viu, poate creşte în orice formă şi poate rămâne deschis oricărui final-început. Pentru Vittorio Holtier, sensul lemnului este schela: „Schela are în însuşi gândul ce prefigurează a construi statutul estetic al schiţei de dinaintea finitului, relevându-ne un plus de vigoare şi spontaneitate, un echilibru al logicii şi întâmplătorului, al substanţei şi formei care depăşeşte satisfacţia de multe ori obosită a lucrului definitivat, perfect, incapabil de creştere, deci mort.” Ori de câte ori are ocazia, regizorul Alexa Visarion le împărtăşeşte această învăţătură – sacrificiu barbian al oului dogmatic: „Că vinovat e tot făcutul,/Şi sfânt, doar nunta, începutul.” – ucenicilor săi: arta nu-i chemată să dea răspunsuri, menirea ei este să pună întrebări. Întrebările.

Print

2 Comentarii

  1. marius 03/11/2009

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.